marți, septembrie 30, 2008

Hardcore

Eu înţeleg pornirea omului de a face sex în cele mai ciudate locuri. Dorinţa nebunească de a încerca lucruri noi în cele mai stupide ipostaze. Că doar o viaţă are. Şi din asta mai mult de 10-15 ani nu face sporturi extreme, dar extreme. Deh, după o vârstă începe lupta cu finalgonul.

Buuun. Că doar, hai să fim serioşi, toată lumea a testat la un moment dat o partidă în piaţa centrală, lângă gardienii publici, sau în liftul de sticlă al business center-ului sau în telecabină sau pe terasa blocului (fără balustradă) sau în avion sau pe schiuri (sau erau patine?)...

Dar până la a face sex pe calea ferată, e cale lungă. Adică, câtă minte să ai? Sau cât de relaxat poţi să fii şi să crezi cu adevărat că pe acolo nu mai trece trenul, ca să mai poţi să faci naibii ceva. Bine, dacă te cheamă Mduduzi Michael Bandezi şi Sibongile Radebe poate există o explicaţie.

De fapt cred că e un mod cât se poate de extatic de a pleca dincolo. Ce calmante, ce reanimare, ce rude galbene la căpătâi? Bagă, tată, două secunde de hardcore şi gata. Ce faţă ar face Sfântu' Petru, panicat, la poarta Raiului, tremurându-i mâna pe chei...v-aţi cam grăbit copii, unde vă bag eu acum pe voi?

duminică, septembrie 28, 2008

Pentru un gram de timp

Aş vrea să cumpăr un gram de timp. Cu acte, perfect legal, cu certificat de garanţie. Să ştiu că, atâta vreme cât îl am, nu îl voi pierde.

Nu vreau să dau timpul înapoi, sună atât de clişeistic. Nici nu vreau să-l opresc în loc. Iar perspectiva saltului în timp, în încercarea disperată de a fenta frigul din suflet, îmi pare necinstită. Aş vrea însă să am gramul meu, numai al meu. Să-l ferec aici, aproape, şi să-l slobozesc numai atunci când încercarea m-ar provoca. Când dorinţa ar fi atât de puternică încât aş auzi-o strigând.

I-aş da drumul să-mi aducă clipa în care am împlinit 23 de ani şi două luni. Să retrăiesc exact senzaţia de atunci, apoi să mă întorc aici. Sau l-aş ruga să-mi redea zâmbetul de zilele trecute, când am ascultat vocea şi am simţit căldura cuiva drag. Sau când am auzit un bună dimineaţa spus cu adevărat, nu din convenţionala tristă obişnuinţă. L-aş mai păstra cu grijă pentru clipele de fericire care vor urma. Pentru că, la fel ca întotdeauna, vor veni exact când nu o să le mai chem, dar vor sta doar cât să nu ştiu dacă le trăiesc sau nu cu adevărat. Şi, dacă momentul nu mă va tulbura prea mult, voi elibera gramul de timp să prelungească nebunia. Şi, de ce nu? Când cele 9 vieţi se vor apropia de sfârşit aş da drumul pentru ultima oară gramului meu de timp cumpărat, să-mi dea răgazul să-mi amintesc toate astea înainte de a pleca.

Am încercat. Am încercat de atâtea ori să-l cumpăr. La piaţă mi-au spus că vine doar în vrac şi că oricum nu se vinde, se închiriază, pe sub mână. Ca un fel de time-sharing. Şi, de fapt, cine are nevoie de un singur gram? Toată lumea se înghesuie să cumpere luni şi ani de zile. Să fure timp de la alţii uitând să-şi folosească înţelept gramul său.

Apoi am vrut să-l cumpăr on-line. Ba chiar am avut norocul să-l găsesc la pachet cu ambalare gratuită, taxe 0 şi livrare imediată. Doar că, sec, mi s-a răspuns "your last attempt has failed, please don't you ever try again".

Acum plec. Şi mă întorc mai pe seară. Ies pe străzi pustii de duminică după-amiază, în parcuri reci şi neumblate, în cafenele cu arome ispititoare. Să-l găsesc. S-ar putea ca gramul meu de timp să fie pitit într-un colţ de lume unde nu-l caută nimeni.

vineri, septembrie 26, 2008

Hocus pocus

Ilinca m-a făcut invizibilă. Uite-aşa, într-o zi de vineri. Şi cum săptămâna asta n-am avut nici chef, nici timp, nici dispoziţie de joacă, mi-am zis că merită să-i fac acum pe plac. Şi să văd dacă mă amuză. Sau dacă e motiv de început de weekend cu zâmbet.

Încep cu un protest. Aş spune mai întâi de ce nu aş vrea să fiu invizibilă.
- ca să nu vadă şefa că lipsesc nemotivat de la birou
- ca cei care chiar mă iubesc să nu simtă dorul
- că nu-mi place status-ul, nici pe messenger nu-mi place să fiu invisible

Şi dacă aş fi? O zi întreagă?
Hmmm...
- mai întâi aş pătrunde în sufletul cuiva drag, aşa, pe neaşteptate, şi m-aş lipi acolo
- apoi m-aş teleporta să fiu când şi unde cineva ar avea nevoie de mine, preţ de o secundă, cât să simtă că sunt, şi apoi să mă întorc
- aş trece graniţe de orice fel, aş urca în avioane şi aş fugi în lume, aşa nevăzută şi neştiută, aş fenta vameşii, cozile, scandalagiii nemulţumiţi, soarele prea aspru, ploaia prea rece, aş vedea lumea fără ca ea să mă vadă
- m-aş strecura într-un aşternut cald să simt cum e când de fapt nu sunt acolo
- aş spiona o vedetă, una mare cu fiţe, să mor de râs când îi surprind gesturile stângace
- aş pune coadă şi urechi de măgar celor care m-au supărat, ba chiar le-aş lipi cu superglue, i-aş fotografia şi le-aş trimite poza-n ramă
- aş dormi o noapte într-o fabrică de ciocolată, aşa ca în filme
- aş da o fugă până la Playboy Mansion să văd dacă bătrânul Hugh chiar mai poate sau e strategie de PR şi dacă nu cumva are ascunsă şi o brunetă - pardon roşcată - printre iepuraşii blonzi
- şi cel mai mult mi-ar plăcea să fiu bărbat, invizibil sau nu aş face schimb de corp cu un el pentru o zi, am câteva întrebări fără răspuns :)

Şi tot la cererea prinţesei Ilinca, să meargă leapşa mai departe la Maria, Ritchiu şi Kmi. Şi nu numai.

miercuri, septembrie 24, 2008

The Princess' dream

Du-mă departe. Oriunde. Îi spuse prinţesa privindu-l în ochi cu dorinţă nerostită. Genele lungi, neliniştite, ascundeau privirea senină. Umbrită însă aproape imperceptibil de nori cu parfum de izbăvire întârziată. Ezitarea lui, năucit pentru o clipă de ineditul situaţiei, o făcu să scruteze depărtarea, peste scânteile verzi ale apei. Zâmbi ca pentru sine imaginându-şi viaţa acolo, departe. O viaţă nouă, o viaţă în alte culori.

Vântul abia adia, înfiorând delicat rochia neagră, vaporoasă. Subjugat, cu un gest ferm o trase spre el, apoi îi cuprinse palmele între ale sale. Căldura ei îl surprinse plăcut, frumuseţea glacială se topi la prima atingere.

Haide. Să mergem. Şi o duse către barca veche de lemn. Ea se întoarse preţ de o clipă. Nimic nu îi mai părea familiar. Căsuţa de pe ponton îi trezea brusc o senzaţie sufocantă de izolare, de poveste obosită, irosită. Vara se zbătea să mai rămână, însă lumina serii promitea altceva.

Porni. Dorinţa şi neliniştea îi dădeau aripi. Deja intuia orizonturi noi, adulmeca mirosuri neaşteptate, visa culori ireale. Simţea acolo, departe o lume cu adevărat vie.

Degetele lungi strângeau disperat, în taină, lemnul rece. Dependenţa de o lume pe care a ştiut-o numai a ei o paraliza de teamă. Doar gândul crud al unei noi ierni însingurate îi alunga frica.

Un zgomot surd o trezeşte din vis. Am ajuns, prinţesă. Dă-mi mâna. Şi face primul pas dincolo. Siguranţa gestului îi dă fiori. Simte mâna caldă, puternică, ce o poartă mai departe. Închide ochii şi inspiră. Este exact cum şi-a imaginat. Zâmbeşte. Acum ştie.

luni, septembrie 22, 2008

One Monday morning...

Ce poate veni după o duminică seara plăcută? O luni dimineaţă infectă. Sună cunoscut? De ce lunea, de ce tocmai lunea? De ce se stinge mut parfumul unei seri magice? De ce îngheaţă zâmbetul unui week-end cu aromă caldă de miere la zbârnâitul rece al ceasului?

Ca să preţuieşti momentele şi visele tocmai pierdute. Şi ca să apreciezi gesturile mici dar readucătoare de zâmbet. Aşa cum s-a întâmplat azi.

Mulţumesc, Cristian. Şi sper să fiu şi eu la rândul meu the keeper of your smiling mornings.

duminică, septembrie 21, 2008

Milk and toast and honey (en garde, Pisicot)


Aceasta este o provocare. Am fost provocată vineri, când mi-am amintit melodia asta şi am declarat public că îmi place. Pentru că are pur parfum de toamnă aurie. Pentru că îmi trezeşte amintiri frumoase. Pentru că atunci când închid ochii îmi imaginez...
- dimineţi de toamnă târzie, cu soare timid
- aromă de cafea fierbinte, cremoasă cu puţin lapte proaspăt
- sunet uscat de felii de pâine prăjită
- pat mare, pătrat, cu aşternuturi de culoarea mierii
- fluturi în stomac şi pasiune neînţeleasă
- covor foşnitor de frunze roşcate
- gust dulce şi parfumat de miere
- clinchet de linguriţe pe farfurii albe
- rochie neagră scurtă purtată cu cizme coniac, direct pe piele
- ochi căprui transformându-se în castane în lumina caldă din parc
- valurile unei mări îndepărtate, ascultate în căşti
- zâmbet de dimineaţă iscat de o rază de soare pătrunsă jucăuş prin storuri
- gene lungi zbătându-se uşor peste ochii închişi în încercarea de a-şi aminti visul de azi-noapte

vineri, septembrie 19, 2008

Dear Santa

Ştiu că de-abia e septembrie. Dar vremea de afară (şi campaniile în pregătire, sic!) mi-au amintit de Moş Crăciun. Şi cum de fiecare dată se scuză că nu are timp, că primeşte prea multe scrisori, că pretenţiile sunt prea bizare, că e prea bătrân şi senil, că a făcut discopatie de la cât a cărat - chestii total neinteresante pentru mine - mă gândesc să-i dau de pe acum cât mai multe indicii cu ce mi-aş dori. Şi-i mai spun discret să nu-şi facă griji pentru eforturi. Poate plăti online iar expedierea se face lejer cu DHLu', paravion.

So, here we go.


Pentru nopţi la gura sobei


Pentru plimbări în parc


Pentru ieşiri cu prietenii


Pentru seri mai calde


Pentru weekend-uri vesele


De fiţe, ca să moară duşmanii de invidie


Şi pentru zilele când o să tratez lumea cu spatele



joi, septembrie 18, 2008

Shopping update

Sâmbătă am dat o tură de control prin câteva magazine. Cu lista în mână ca să nu scap la alte lucruri inutile, am bifat rapid tot ce nu mai suferea amânare până săptămâna asta. Cremă, geantă, cd-uri...cum spuneam chestii esenţiale.

Prima oprire - magazinul Titan. Ştiu, sună '90s după modelul Intermercato, dar găsesc acolo exact aceleaşi lucruri ca în mall, numai că la jumate de preţ. Ba mai mult, vânzătoarele zâmbesc şi sunt dispuse să răstoarne raftul ca să caute ce am nevoie. Spre deosebire de domniţele din mall, permanent nemulţumit-deranjate-angoasate. Surpriza au fost POS-urile. Într-un stand tip garsonieră confort 3 erau 2 bucăţi.

- Dacă nu merge ăsta încercăm cu celălalt, îmi spune vânzătoarea.
Şi culmea e că funcţionează peste tot, ceea ce nu pot spune despre Starbucks (dar asta e altă poveste pe care o s-o spun altă dată).

Dar partea proastă? Că trebuie să fie şi o parte proastă. Cu vreo 20 de minute înainte de închidere dau să mai urc un etaj.
- N-aveţi voie, zice un security stafidit, s-a încuiat.
- De ce?
- Păi se-nchide.
- Ştiu, la fix.
- No, acu', că tre' să facă şi curăţenie.
Nu stau să mă cert şi o iau încet înapoi pe scări. La etajul 2 se repetă scena.
- Haideţi mai repede că rămâneţi pe-aici. Faneeeee, mai e clienţi pe sus?
- Nu, dă-i drumu'.
În clipa aia îmi dau seama că Fane şi cu frate-său nu glumesc şi că aş putea rămâne prizonieră într-un magazin până luni. Bine, nu asta ar fi problema, ba chiar ar fi minunat, doar că eram pe scări, separată crud de un geam rece de fantezia cu hăinuţe şi pantofiori. Bun, între etajul 1 şi 2 era un sexshop dar hai să fim serioşi cât poţi să stai într-un sexshop? Singur adică. Ajung dintr-un pas jos. Fratele stafiditului, ceva mai tânăr dar cu un ten la fel de bahic, încuia un lacăt maaaare cu o cheie maaare.
- Haideţi mai repede că vă încui pe scări.
Un urma mea sigilează intrarea cu un clac metalic.
Pfiuuuu, uşurare. Fuga la maşină. Am vrut antren, am avut antren.

În drum spre casă opresc şi la mall să-mi iau o cafea şi ceva de mâncare. Aceeaşi faună, acelaşi sclipici, aceiaşi gură-cască. Plus nişte aparate în parcare. Din alea ca la parcarea din Unirea. Sau de la City Mall. Aha, chiar mă gândeam cât de fraier e turcu' ăsta de a extins parcarea, găseşti loc oricând, oriunde vrei şi nu cere nici un ban. Ete na, ce-o fi mai prost ca alţii? De sâmbăta viitoare mă aştept să mă întind de-un metru pe geam afară din maşină să bag jetoane.

miercuri, septembrie 17, 2008

French Bakery, only fitzery

Nu că ar fi prima dată. Dar omul se încăpăţânează să încerce până şi-o ia bine peste bot. Sau are o doză letală de masochism.

A mai scris şi Ilinca despre mâzmâzuri franţuzite la preţuri de 5th Avenue. Pe scurt: două ape, două prăjituri şi-o pâine (cam prăfoasă şi cu un vag iz de prospeţime) 500 de mii. Plus că pe drum spre casă m-a luat greaţa. Cred că de la preţuri, că prăjitura era bună. Tot mai bine e la cofetăria tinereţii mele, Tutti-something-frutti :)

luni, septembrie 15, 2008

Is it me?

UPDATE: nici A3 nu stă mai bine :-))
http://www.antena3.ro/meteo.html


Is it me or what? Adică m-oi fi plâns eu de frig (sâmbătă noapte în rochie cu bretele şi sandale n-a fost o idee prea inteligentă) şi JN s-a gândit să-mi facă o surpriză? Atunci de ce tremur în continuare? Aaaaa, e vremea virtuală, da!

Detalii aici:

duminică, septembrie 14, 2008

Suta noastră cea de toate zilele

Era un banc:
Ce face românul când rămâne fără bani?
Schimbă 100 de euro.

Amuzant acum câţiva ani când l-am auzit prima dată. Însă înclin să cred că nu e chiar banc. Că altfel nu-mi explic de ce în fiecare weekend sunt cozi la casele de schimb din malluri. Români cu sutele fluturând din portofele aşteptând rădbători izbăvirea ca să dea iar iama prin magazine. Pentru că, deşi reduceri nu mai sunt şi noile colecţii au răsărit ispititoare pe tejghele, hoarde isterice se iau la trântă cu ţoalele, pantofii, chiloţii cu mânecuţe, în fine cam tot ce are miros de toamnă-iarnă.

Parol. Am fost şi am văzut!


Regăsire

vineri, septembrie 12, 2008

Out there in the still

UPDATE: nu a plouat, doar a stropit a amăgire. Plimbarea mea prin ploaie nu a mai avut loc. Nu-i nimic, ăsta e unul din lucrurile frumoase care vin greu. Care se lasă rugate. Şi care probabil se va întâmpla atunci când nu o să mă aştept.


Eu nu ştiu ce zice Ritchiu. Sau soţul doamnei Miki. De fapt contează? Oricum nu am încredere :)

Dar eu simt că o să plouă. Şi nu zic aşa, că am visat azi-noapte, ci chiar vorbesc serios. Plimbarea pe care tocmai am făcut-o mi-a amintit de copilărie. De după-amiezile de toamnă când mă trezeam din somn şi primul lucru pe care îl făceam era să mă uit pe geam spre grădină, să văd dacă e frumos afară ca să ies la joacă. De multe ori ştiam că nu se va întâmpla asta pentru simţeam exact ca acum.

Nu e atmosfera apăsătoare, zăpuşeala, sfârşeala de iulie. Nu e nici cald dar nici răcoare. E acea lumină stranie care învăluie treptat străzile. E adierea pe care de-abia o simţi până când, la un moment dat, ştii că a dispărut de tot. Şi n-a mai rămas nimic. Nimic nu se clinteşte. Şi, mai mult decât toate astea, e liniştea. Inedită pentru o zi de vineri în Bucureşti, copleşitoare pentru ritmul în care obişnuiesc să alerg. Din punctul A în punctul B al vieţii mele.

Eu zic că o să plouă în curând. Simt asta. Şi mi-ar plăcea să mă prindă ploaia în drum spre casă. Să las maşina undeva şi să pornesc agale prin ploaie. S-o iau invers vârtejului iscat de călători panicaţi, ciufuţi, trişti. Să simt mirosul nou de toamnă. Să mă pregătească pentru o nouă noapte. O nouă zi. O nouă...

miercuri, septembrie 10, 2008

Aşa da. Aşa nu.

Anul trecut cam pe vremea asta mă bucuram că în sfârşit nişte oameni (client, agenţie, casă de producţie) au avut enough cojones să abordeze total nonconformist o piaţă plictisitoare, gospodinos-banală şi un produs care nu mai aducea nimic nou de la '48 încoace: zahărul. Oamenii ăştia au lăsat deoparte targetul prăfuit din cărţi şi a adus pentru prima dată ceva nou pe TV. Spotul era cam aşa.



Ok, recunosc, probabil că bunica mea nu a dat fuga la economat să ceară zahăr Lemarco. Dar ce ştie bunica despre Willy Wonka? Şi despre "la naiba"? Bunica mea probabil că a zâmbit cu nostalgie la vederea lui Chişu în coproducţia siropos-penibilă cu bruneţica mai tânără cu 30 de ani, dar complet senilă, de tot dă peste lume pe stradă şi încurcă sacoşile.

Ieri seară însă, scăpându-mi telecomanda pe Acasă (nu simt nevoia să mă scuz, dar e imediat după ProCinema unde intrase abrupt publicitatea peste Seinfeld) am văzut asta. Vă las să vizionaţi şi pe urmă să-mi explicaţi de ce încă mă ia cu fiori pe şira spinării*.


* eu am găsit o explicaţie. Clientul şi-a dat seama că vânzările nu au fost aşa cum aşteptase, că bunica mea nu o să cumpere în veci zahăr d-ăsta zăpăcit şi că de fapt Chişu, cu tot zâmbetul lui de fante de Băneasa, a vândut mai mult Mărgăritar decât Willy Wonka. Şi atunci a venit cu ideea genială de a se folosi de un personaj cu notorietate, un adevărat ladies' man, da' mai tare ca Chişu, da? şi care să facă glumiţe după gustul şi inteligenţa targetului. Geeez!

marți, septembrie 09, 2008

Sleeping issues

Mi-am propus să dorm. Mai mult. Chiar am anunţat prin blogosferă încă de vineri că am program de somn. În fine, duminică cred că am reuşit, altfel nu aveam cum să iau micul dejun pe la 1. Luni însă am resimţit o oboseală cruntă. Ca lunea, ar zice unii, dar nu după o duminică de relaş.

Aseară pe la 10 încep să mă pregătesc de somn. De parcă plecam în excursie pe Soiuz. Duş, demachiat, ţesălat, creme, floss - tot ritualul femeiesc de înnoptare. Stupid dar necesar. Pe la 11 fără un sfert îmi dau seama că sunt penibilă. Cum naiba să dorm la ora aia? Mai văd un rest de film pe HBO vreo oră. Somn? Un pic dar nu suficient. Mă trage aţa spre laptop. Un pic de blogging, un pic de chating. NU. N-am voie. În pat, direct. Buuun...

Sting lumina, număr oi, deschid aerul condiţionat, închid aerul condiţionat. Iar îl deschid, parcă totuşi mi-e mai mult cald decât frig. Întorc pătura, mă pun pe burtă, mut perna, caut ursuleţul. Nu e. La ora asta mi se pare normal, umblă... Închid iar aerul. Adorm. Pe la 2 mă uit la ceas. Ok, mai dormim mult? Sunt deja odihnită. La 3 se repetă faza. Pe la 4 aud că plouă. Tare. Şi tună. Frumos, îmi spun, să deschid geamul. Când scot capul în răcoarea nopţii, fulgeră fix în mijlocul străzii. I'm blind! Mă bag (iar) în pat. Tot e cald. Închid geamul, deschid aerul şi îl las pornit. Adorm din nou. La 8 jumate trag de mine. Snooze. Snooze. Snooze. Bine că acum mi-e somn, azi noapte aveam program.

Concluzia e clară.
- Nu tot ce e mult e şi bun. Mai bine scurt şi intens.
- Lucrurile programate nu ies întotdeauna aşa cum îţi doreşti. Mai bine cedezi impulsurilor de spontaneitate.
- Mai mult: chestiile impuse mă scot din minţi. Asta e axiomă.
- Totul ţine de chef. Data viitoare când o să-mi fie somn la birou o să dau o fugă în pod. Aşa, juma' de oră.
- Trebuie să mă reîmprietenesc cu vinul. Roşu. Paharul ăla îmi lipseşte al naibii de mult.
- Ploaia îţi dă senzaţii minunate (bonus vânt, tunete, miros aspru de toamnă) dar nu garantează şi un somn profund. Ploaia e pentru altceva, greu de detaliat acum.

Şi până la urmă...de ce să dorm? Cine zicea că trebuie să dorm? Să-mi intre bine în cap că nopţile pot fi irosite şi altfel.

luni, septembrie 08, 2008

One smile can rock the world

Sunt arogantă dar politicoasă. Aşa, după modelul franţuzesc. Lumea mă ştie iar o parte chiar s-a obişnuit cu mine aşa. Din fericire. De exemplu în trafic întotdeauna mulţumesc când sunt lăsată să intru-ies-parchez-mut-schimb banda-etc. Simplu şi sec, cu avarii de maxim 2 secunde. Sau cu o ridicare discretă de palmă. Sau cu două degete scoase pe geam. De ce să dau mai mult? Or fi unii drăguţi dar mulţi sunt nesimţiţi şi porci spinoşi. Şi m-am învăţat că un gest mai familiar mă bagă în belea (de exemplu o urmărire ca-n filme 6 semafoare până i-am explcat clar că nu am telefon, nici mail, nici id de mess - ok, mai şi mint câteodată).

Ei bine, zilele trecut am simţit că ceva s-a schimbat. M-am trezit cu faţa-n sus, adică nu la pernă. Ciudat. Am mâncat, mi-am savurat cafeaua cu spumă muuuultă de lapte, mi-am scos la plimbare achiziţiile de la VS. Pe drum o iau pe scurtăturile mele secrete şi hop, când să ies în bulevard, dau nas în nas cu un Golf GT. Se opreşte şi mă invită elegant să trec. Şi, în clipa în care dau să întind mâna în semn discret de mersi, ridic ochii şi-l văd pe tânărul domn. Ceva mă face să renunţ la obiceiurile vechi şi îi zâmbesc frumos, apoi îi mulţumesc înclinând uşor din cap. Efectul a fost maxim. Mi-a răspuns la fel, cu un zâmbet larg iar eu m-am simţit brusc mai bine. Ziua s-a schimbat din acel punct. Dacă a fost mai bună? Categoric. Dacă m-a pus pe gânduri? Hmm.

Mă întreb de ce uneori micile gesturi, decizii, cuvinte, tăceri can rock the world. Poate pentru că pe seară, călărind acelaşi traseu înapoi spre casă (hehehe) ne-am intersectat din nou, în aceeaşi zonă. Gesturile s-au repetat, de data asta cu o anumită complicitate. Simplă şi plăcută în acelaşi timp. Uite-aşa mi s-a schimbat (un pic dar suficient) percepţia. Despre trafic. Despre lume. Despre mine. Ia spune Ilinca, nici acum nu crezi în coincidenţe?

sâmbătă, septembrie 06, 2008

Shape of my heart



And if I told you that I loved you
You'd maybe think there's something wrong
I'm not a man of too many faces
The mask I wear is one
Those who speak know nothing
And find out to their cost
Like those who curse their luck in too many places
And those who fear are lost

vineri, septembrie 05, 2008

Hm...

Revelaţia zilei.
Zmeul a crezut că fotografiile cu limonada erau de pe net. Pfff.

joi, septembrie 04, 2008

La molzeu

Aşa era o vorbă acum câţiva ani, când s-a deschis primul mall. Venea lumea ca la muzeu. Prea puţini aveau bani de cheltuit dar hoarde de gură-cască sprijineau într-o rână balustradele până le lustruiau. Unii veneau la poze, pe atunci puteai să-ţi faci poze cu reclamele sau vitrinele. Sau fântâna arteziană. Asta era marea atracţie. Alţii veneau la agăţat. Orice mişca. Nu conta ce, erau la mall. Alţii erau în cârd, cu familia, la vizionat. Aştia erau muzeiştii adevăraţi. Îi vedeai după feţe. Lungi, mirate, fascinate. Din când în când le scăpa câte un ţipăt de încântare.

Anii au trecut, alte malluri s-au deschis, figuranţii au mai migrat, mirajul însă a rămas acelaşi. Week-end de week-end puşti de bani gata şi sărăntoci deopotrivă bat culoarele, acum mai extinse şi mai neonate, în căutare de antren. Glumele proaste şi cultura lipsă sunt la tot pasul. Gherţoi cu burţi ameninţătoare ieşind prin tricourile de plastic fluieră neobositele trompete, gătite ca pentru nuntă. Sclipiciose şi foşnitoare mereu. Şi neapărat puternic mirositoare.

Oamenii obişnuiţi, căutători de senzaţii minore, sunt în continuare priviţi cu milă. Sau, în cel mai bun caz, trec neobservaţi. Aşa eram eu sâmbătă. Faptul că venisem să rezolv rapid probleme gospodăreşti (de mâncat, de băut, de spălat, extremely basic stuff...), total nepregătită cu întâlnirea cu molzeul (îmbrăcată mult prea sport, periculos de nemachiată) mi-au atras priviri dezaprobatoare din partea domniţelor cu hotpants şi poşete aurii (prea aurii după mine pentru ora matinală) şi o totală indiferenţă din partea porcilor spinoşi porniţi la vânătoare.

Deodată însă, în toată plictiseala asta, văd o mulţime bulucindu-se. Vreo promoţie ceva, îmi zic. Sau vreo maşină nouă. Sau vreo hostesă în costum de baie. Ceva însă nu era în regulă. Mă opresc. Un grup omogen de pensionari de provincie asculta fascinat cum o doamnă rotunjoară, urcată pe un podium ca să fie văzută (ba chiar flutura un batic în vârf de băţ, să fie reperată) le povestea despre construcţia mallului. What? Am flashback-uri din excursiile în Turcia când, ca nişte oi bete, urmam teleghidaţi ghidul şi-i sorbeam cuvintele. Mă dau mai aproape să văd mai bine. Toţi pensionarii au în piept ecusoane, unii chiar îşi notează fascinaţi detalii. Un domn mai curajos încearcă să facă o poză cu o savonieră cu film, model din 72, dar e oprit brutal de un bodyguardcu muşchii umflaţi. Doamna ghid îşi încheie discursul, numără gaşca şi cu un gest ferm îî mută la Starbucks, probabil o altă minune modernă a lumii (lor) şi alt punct fierbinte bifat în traseu.

Păi de-abia acum vine lumea ca la muzeu. Oricum cine spunea asta acum 9 ani a avut viziune. Poate nu aşa, dar a avut.

miercuri, septembrie 03, 2008

Colecţia de toamnă. De la franţuji.

Totul a pornit de la frustrarea de la rata Veneţia în perioada asta. Visam să ajung măcar 3 zile la festivalul de film. Şi să bat străzile (hmm, străzile sună ciudat în contextul dat) până mă prinde noaptea. Să stau pe plaja din Lido să văd răsăritul iar seara să mă mut în partea cealaltă (adică 200 m mai încolo), pe ponton, să privesc cum soarele mângâie de rămas bun clădirile din Guidecca. Mi-am promis să o fac la anul totuşi. Şi să mă întorc cu o mie de fotografii.

Să revin. De fapt aveam chef de văzut filme. Că asta era ideea. Aşa că am pornit în oraş în căutare de dvd-uri. După două zile fără mare succes am apelat la prieteni. Unde găsesc şi eu filme? Multe şi mai ieftine, dacă se poate. Vezi la Carrefour, îmi spune cineva. Bleah, nu-mi place. Dar mă duc, innebunesc dacă nu-mi iau măcar 5. Vezi că au probleme cu preţurile, îmi spune altcineva. Una e la raft şi alta plăteşti, fii atentă. Ok, ok...

Am fost, m-am înghesuit, nu mi-a plăcut dar mi-am luat. Filme de colecţie, filme seriose, filme de duminică seara. Concluziile sunt două. Una: au probleme cu preţurile dar în sensul bun. Mi-am luat un film cu 2,99. La raft era 29,99.


Şi Ritter Sport a primit cele zece mii de scrisori de la mine. Au adus Ritter Marzipan. I-aş spune şi Mariei dar sunt convinsă că deja are un bax acasă.

marți, septembrie 02, 2008

Nothing to lose. Nothing to win?

Mă gândeam la o idee, simpatică de altfel, născocită de Adi într-o zi cu soare. Cea cu oportunităţile şi profitatul. Idee absolut corectă dacă vrei să ţi se întâmple lucruri în viaţă şi nu numai să stai să aştepţi. Ok, e mişto să ţi se ofere şanse dar e şi mai interesant dacă profiţi de ele.

Şi uite-aşa gândul meu a mers mai departe, la deciziile pe care le iau de obicei fără remuşcări şi regrete atunci când mă bag într-o treabă. Poate gândesc prea mult, poate analizez cu prea multă atenţie, poate raţionalul învinge (într-o primă fază) emoţionalul. Problema apare atunci când eşti în situaţia de a cântări. Pe de o parte îţi spui că merită încercat, că doar ştie Adi ce spune. În sensul că decât monotonie, mai bine încerci ceva nou, că nu pierzi nimic. Pe de altă parte îţi zici - ok, dar ce câştigi? Cu adevărat ce câştigi. Şi aici începe să lucreze motoraşul. Pui în balanţă monotonia, plictiseala, adaptarea mecanică la o situaţie plană, banală, cotidiană. Şi pe de altă parte scânteia, trezirea, schimbarea, încercarea de a testa, de a privi peste, de a adulmeca noi orizonturi.

Şi-ţi spui, wow, oricum nu pierd nimic, atunci...de ce nu?
Dar dacă ştii că nici de câştigat nu câştigi nimic, ci pur şi simplu schimbi ritmul, dai un impuls sinusoidal vieţii. Doar atât. Merită?

(răspunsul meu mai târziu, până atunci să vă aud pe voi)

luni, septembrie 01, 2008

Logică masculină

- Tati.
...
- Taaatiii.
...
- Tati! Dormi?
...
- Dormi, tati?

- Tu ce crezi?
...
- Eu ce ar trebui să-ţi răspund? Dacă dorm, deci răspunsul e da, oricum nu am cum să-ţi răspund. Dacă strigi de 3 ori la mine oricum m-ai trezit deci nu !!!!, acum nu mai dorm!