Încerc să fixez rândurile cărţii, concentrându-mă la text. Citesc un paragraf, apoi revin la primul rând, încercând să îmi amintesc despre ce era vorba. Lângă mine femeia continua să vorbească aceleaşi non-sensuri, oprindu-se preţ de câte o secundă când întrebărilor îi urmau doar ecouri. Trăgeam aer uşor în piept, făcând o cruce cu limba în cerul gurii. Doamne, poate se opreşte.
- Deci, cât de des te vopseşti?
- Îîî...
- Cât-de-des-te-vop-seşti? aud articulat, de parcă aveam deficienţe.
- La o lună.
Răspund sec şi cât de acru pot, sperând că mă va considera a real bitch şi mă va scuti. Jesus, doar o vedeam prima dată în viaţa mea. Până la urma era ora mea de răsfăţ, nu îmi doream să pot conversaţii sterile cu necunoscute.
- A. Şi unde mergi?
Evit răspunsul, răsfoind preocupată cartea. Umezesc mai întâi un deget, apoi lent dau o pagină. Iau aerul de intelectuală, mă încrunt uşor şi par de-a dreptul pătrunsă de ceea ce descopăr. Apoi se aşterne liniştea. E atât de neaşteptată şi stângace încât simt fluturi în stomac. Wow, am făcut-o să tacă. Eu! Am făcut-o! Aud doar ticăitul ceasului mare de perete. Tic-tac, tic-tac. E minunat, e tot ce-mi doream. Oftez uşor şi îmi continui lectura.
- Eu merg undeva la Universitate. Am o coafeză bună, în fine, scumpă...
Cuvintele sparg sadic tăcerea cu greu cumpărată. O aud cum vorbeşte, însă nu înţeleg sensul cuvintelor. De ceeeeeee? De ce tocmai eu, tocmai azi? Trebuia să fie o seară liniştită la salon, eu cu mine şi cartea mea. Şi Ipod-ul, dacă nu îl uitam naibii la birou. Trag discret cu ochiul la timer. 3 minute mai are vita de lângă mine. 3! Brusc îmi revine cheful de viaţă şi îi răspund la conversaţie. Aş face orice să-mi răscumpăr liniştea. 2 minute. În plus, ce mai conta, pleacă. 1 minut...
- Fetelor, mai puneţi 20 de minute? Azi am chef de stat mai mult.
Ce???? Nu, nu, nu, nu! De ce, Doamne? Cu ce am greşit eu?
- Aţi stat destul azi, nu ştiu dacă...o aud pe fata slăbuţă, aruncându-mi în acelaşi timp o privire complice.
Da! Aşa! Zi-i!
- A, nuuuuu. Mai stau, nici nu discut. În plus am companie plăcută.
Îmi face cu ochiul.
Renunţ la carte, oricum nu înţelegeam nimic. Fac o conversaţie stupidă despre vopsit şi tunsori şi şpăgi de coafeze până aud gongul victoriei.
- Pleci?
- Dap.
- Poate ne mai vedem pe aici, mai stăm de vorbă.
- Îhî.
- Sau, uite, hai să ne auzim la un telefon, poate ieşim la o cafea. Îmi place de tine...eşti foarte drăguţă. Zău, eşti mişto.
Am degetele încleştate pe mâner. Dacă mă întorc, sunt moartă. Nu am decât o secundă să fug.
- Ăăăă...mersi.
E tot ce pot să spun şi dispar pe scări. Sar în maşină şi, cu o mişcare sigură, blochez uşile. Privesc în oglinda retrovizoare. Nu văd decât privirea mea panicată. Evadez în noapte.
Acum, din două una: ori am produs o pasiune nebună, ori o nebună a devenit pasionată de mine.
