Pasiune (cu o) nebună

Încerc să fixez rândurile cărţii, concentrându-mă la text. Citesc un paragraf, apoi revin la primul rând, încercând să îmi amintesc despre ce era vorba. Lângă mine femeia continua să vorbească aceleaşi non-sensuri, oprindu-se preţ de câte o secundă când întrebărilor îi urmau doar ecouri. Trăgeam aer uşor în piept, făcând o cruce cu limba în cerul gurii. Doamne, poate se opreşte.
- Deci, cât de des te vopseşti?
- Îîî...
- Cât-de-des-te-vop-seşti? aud articulat, de parcă aveam deficienţe.
- La o lună.
Răspund sec şi cât de acru pot, sperând că mă va considera a real bitch şi mă va scuti. Jesus, doar o vedeam prima dată în viaţa mea. Până la urma era ora mea de răsfăţ, nu îmi doream să pot conversaţii sterile cu necunoscute.
- A. Şi unde mergi?
Evit răspunsul, răsfoind preocupată cartea. Umezesc mai întâi un deget, apoi lent dau o pagină. Iau aerul de intelectuală, mă încrunt uşor şi par de-a dreptul pătrunsă de ceea ce descopăr. Apoi se aşterne liniştea. E atât de neaşteptată şi stângace încât simt fluturi în stomac. Wow, am făcut-o să tacă. Eu! Am făcut-o! Aud doar ticăitul ceasului mare de perete. Tic-tac, tic-tac. E minunat, e tot ce-mi doream. Oftez uşor şi îmi continui lectura.
- Eu merg undeva la Universitate. Am o coafeză bună, în fine, scumpă...
Cuvintele sparg sadic tăcerea cu greu cumpărată. O aud cum vorbeşte, însă nu înţeleg sensul cuvintelor. De ceeeeeee? De ce tocmai eu, tocmai azi? Trebuia să fie o seară liniştită la salon, eu cu mine şi cartea mea. Şi Ipod-ul, dacă nu îl uitam naibii la birou. Trag discret cu ochiul la timer. 3 minute mai are vita de lângă mine. 3! Brusc îmi revine cheful de viaţă şi îi răspund la conversaţie. Aş face orice să-mi răscumpăr liniştea. 2 minute. În plus, ce mai conta, pleacă. 1 minut...
- Fetelor, mai puneţi 20 de minute? Azi am chef de stat mai mult.
Ce???? Nu, nu, nu, nu! De ce, Doamne? Cu ce am greşit eu?
- Aţi stat destul azi, nu ştiu dacă...o aud pe fata slăbuţă, aruncându-mi în acelaşi timp o privire complice.
Da! Aşa! Zi-i!
- A, nuuuuu. Mai stau, nici nu discut. În plus am companie plăcută.
Îmi face cu ochiul.
Renunţ la carte, oricum nu înţelegeam nimic. Fac o conversaţie stupidă despre vopsit şi tunsori şi şpăgi de coafeze până aud gongul victoriei.
- Pleci?
- Dap.
- Poate ne mai vedem pe aici, mai stăm de vorbă.
- Îhî.
- Sau, uite, hai să ne auzim la un telefon, poate ieşim la o cafea. Îmi place de tine...eşti foarte drăguţă. Zău, eşti mişto.
Am degetele încleştate pe mâner. Dacă mă întorc, sunt moartă. Nu am decât o secundă să fug.
- Ăăăă...mersi.
E tot ce pot să spun şi dispar pe scări. Sar în maşină şi, cu o mişcare sigură, blochez uşile. Privesc în oglinda retrovizoare. Nu văd decât privirea mea panicată. Evadez în noapte.
Acum, din două una: ori am produs o pasiune nebună, ori o nebună a devenit pasionată de mine.

Beautiful mind

Ieri am experimentat un schimb reciproc avantajos. Am oferit (spontan) ceva mărunţiş şi o mângâiere unui căţel; şi unei codiţe aferente agitate. Am primit în schimb un zâmbet larg. Al meu, revenit (spontan) cald şi liniştit după mult timp. Vorba unui prieten bun, de multe ori spontaneitatea resetează o minte amorţită.

Pisiceşti

Gata, fug să văd Alice in Wonderland! Incredibil, afară e soare, mă gândesc să apreciez asta la maxim, de mâine redevin Snow White. Aşa ameninţă accuweather.

Anyway...mă duc să văd care e treaba cu motanul din Cheshire, am auzit numai lucruri bune despre el :)

"Româneşte" - viitorul sună bine

Seara, la un magazin de telefonie mobilă.

- Şi cum e cu opţiunea asta?
- A, e tare. Face aşa şi pe dincolo. Iar asta e bonus.
- Pot să o activez oricând?
- Da. E simplu. Formaţi steluţă...

Noaptea, acasă.

Butonez. Nu merge. Respir adânc. Îmi iau o bere şi mă pun pe treabă. La naiba, tre' să-i dau de cap. După o oră renunţ. Mi-e prea somn. La TV văd o reclamă drăguţă. "Activează acum opţiunea...". Da, mulţumesc, bine că sunteţi voi deştepţi.

A doua zi, la birou.

Mă prind. Nu am credit suficient. Ok, reîncarc, butonez iar. Greu, greu de tot, merge. Iuhuuu! Dau să verific ce am activat. Vine un mesaj care mă pune pe gânduri: aveţi activate două opţiuni. Shit. Trebuie s-o dezactivez pe prima. Hmmm. Cât de greu poate fi? Greu. După o oră - din nou, resemnată - renunţ.

Seara, la alt magazin de telefonie mobilă (unde dau peste o tută).
- Mă ajuţi să dezactivez o opţiune?
- A, e simplu. Tastaţi steluţă...
- Mulţumesc, nu merge.
- Ei nu merge...
- Ia de aici, ia dezactiveaz-o tu.
- Îîîîîî, ăăăăăă, nu ştiu ce are...pfff, cel mai bine sunaţi la...

Mai târziu, la hipermarket (printre borcane cu murături, deja enervată).

De plictiseală (nu găseam gogonele!) sun la customer service. Mă înarmez cu răbdare, ca la război, ştiu că nu poate fi uşor. Dacă era, până acum rezolvam singură problema. Plus că operatorii ăştia sunt păsări phoenix. Adică...doamne fereşte, nu că şi-ar da foc când li se urăşte cu binele, însă în mod cert sunt mitici. Nu i-a văzut nimeni niciodată. Iar din experienţa proprie pot spune că nici la telefon nu i-a prins nimeni. Să revin... Îmi fac cumpărăturile cu telefonul la ureche. Pentru informaţii despre oferta noastră apăsaţi tasta 3. bla bla bla. După 40 de minute îmi amorţeşte mâna. Încă tastez ca nebuna cifre şi aştept să ajung la o persoană. Una reală, vie, dacă se poate. Plătesc, plec, ies din parcare. Iau meniul - iar - de la capăt. Aproape de casă aud (Doamne! m-am simţit ca Scrat când a văzut ghinda) "dacă doriţi să consultaţi un..." Da! Vreau! "Bună seara, sunt ... " bip-bip-bip. Nuuuuuuu! Mobilul e mort. Mă uit la el cu ură. Văd în ecranul negru reflexia unei frustrări maxime. Măcar am găsit gogonele.

Noaptea, acasă. Epuizată.

Prind curaj. Îmi zic - dacă am reuşit o dată, reuşesc din nou. Sun iar la operatorul phoenix. E 11 însă iar linia fierbinte se închide la 10. Să dea toţi dracii! Las tot deoparte, suflec mânecile şi mă pun pe treabă. Pe la miezul nopţii îi dau de cap. Îmi fac cruce, pun mobilul bine, departe, să nu cumva să-mi vină vreo idee să-i mai fac ceva. Adorm dusă şi visez agitat. Se făcea că sunam la hotline-ul de gogonele să dau nu ştiu ce cod secret de pe fundul borcanului.

Am avut un an greu, ştiu...lasă, vine unul mai bun. Iar data viitoare vă spun despre aventura la "Momo". I'll be back.

Going 30+

Cum iti dai seama (iar, de parca nu ar fi suficienta oglinda) ca ai imbatranit. Discutie cu o colega (muuult) mai tanara:

- Wow, Falco, ce dau astia la Guerrilla...tare.

- Falco? Cine e Falco?

- ...

- Pe bune, cine e?

- Ala cu Jeanny...

- ?!

- Austriacul...

- ?!

- Ala de-a murit in accident de masina.

- N-am auzit de el.

- ...mda, adevarul e ca probabil a murit inainte sa te nasti tu...

Ţara lu’ peşte

6 (noi) motive ca să emigrezi:
- Prea multe grase poartă pantaloni albi, mulaţi. Mă paşte de ceva vreme o fractură de retină.
- Farmacistele recomandă, fără să clipească, Aulin pentru durerea de măsea. Uite-aşa am ajuns o ţară de ulceroşi.
- Din 5 modele de cizme care mi-au plăcut, 4 erau peste 200 euro. Mă gândesc să-mi păstrez banii încă o lună şi să-i investec serios într-o ţară unde nu te jefuieşte nimeni la drumul mare, cum ar fi Elveţia. Ştie cineva când e sezonul de reduceri la ei?

- Revizia (medicală) de toamnă. După 3 medici, 5 seturi de analize, 7 drumuri şi câteva programări ratate, oricine ar renunţa pe pricipiul dacă nu am murit încă, las’ că mai rezist până la anu’.
- Urăsc din ce în ce mai mult hypermarket-urile. Au mărit preţurile şi i-a apucat reorganizarea raioanelor. Rezultatul? O oră în plus pierdută aiurea, un milion irosit, plus bonus nervi cu carul. Mi-e dor de buticul de la colţ.
- Traficul de sezon toamnă-iarnă 2009. Punct.

Granny, come back!

Nu voi scrie cum a fost la concert, au făcut-o prea mulţi. Praf, înghesuială, huiduieli, plictiseală, hausăreală; show adevărat, prestaţie impecabilă, lecţie de profesionalism...nu mai contează acum. Pro şi contra aş găsi până mâine. Fuse şi se duse!

Doar că, oarecum offtopic, am tras două concluzii:

1. La capitolul condiţie fizică m-am făcut de ruşine. Granny a făcut ca toate alea, de-am zis că se rupe, timp de două ore iar eu nu am rezistat să stau atâta în picioare. Şalele m-au implorat ori să mă pun pe băncuţă, ca orice pensionară care se respectă, ori să-mi mişc fundul înţepenit la sală, pronto.
2. A fost prima dată în istoria corporaţiei când am plecat pe lumină, adică la 5 jumate. Poratrul m-a întrebat dacă mă simt rău sau a luat ceva foc.

So...nu zic dacă a fost bine sau rău la concert, insă după concluziile dureroase... granny, come back!

Şi totuşi, best part:

Still the same

Aşa era în '92



Aşa a fost şi astazi. Aceeaşi energie, aceeaşi bucurie, acelaşi ritm care a unit inimile. Însă cu mai multă emoţie. Mult mai multă. Într-un cuvânt - minunat.

Genius (or not)

Cum de nu m-am gândit până acum? Cum naiba?!

Se dau următoarele date/elemente/simple plăceri, luate individual, una câte una:

Laptop.
Cappuccino.
Aer curat.
Răcoare.
Apus de vis.

De ce nu le-aş avea pe toate deodată? Pffff!
Gata! Rezolvat. Pisicot instalat comod pe terasă :)

P.S. Acum regret berea de aseară, savurată inside. Şi era un SanMiguel. Nţţţ.

Panseuri

N-am dispărut. Am fost un pic prin zonă doar. Şi-am cugetat, pe semne, adânc. Pentru că lumea nu mai e chiar aşa cum o ştiam:

- Se poartă cei mai mişto pantofi din ultima sută de ani. Nu la noi, evident. Platforme periculoase, barete subţiri (şi cât mai multe), culori ireale. Verde crud, fucsia, roz fondant, mov, albastru electric, galben pai, roşu burgundia...Acum mă uit cu ură la debaraua mea.

- Alitalia este în pragul falimentului. Pe bune, acum. Meal onboard înseamnă doar biscotti (4 biscuiţi cât moneda de 5.000) şi un pahar de cico. Unde sunt casoletele cu somon şi sparanghel în sos de vin? Ah, am spus vin?...

- O escală de două ore poate fi tricky. Duty free? En passant, poate. Şi doar dacă eşti campion la atletism. Uneori "terminalul C" este ca în Shrek, adică really far-far-away. Dacă ai noroc, ajungi cu 5 minute înainte de boarding. Dacă ai.

- Există locuri în lume unde poţi sta cu pantofii nefăcuţi 3 zile. Chiar şi pe ploaie. A! Şi mai există ploaie fără noroi. Strange thing...

- Să zbori (4 curse în două zile, pfff) răcită cobză nu e o idee prea bună. Încă sunt fudulă de-o ureche. Iar capul stă să crape dintr-o clipă în alta. Iar asta e partea frumoasă, iadul pe pământ a fost la aterizări.

- Trebuie...nu, trebuie să-mi iau acumulatori noi pentru cameră. Ce am reuşit să fac cu aştia betegiţi coming soon :)

Nopţi şi zile (varianta nouă)

Pentru că simt că zilele mele s-au scurtat iar nopţile au devenit brusc mult mai preţioase, în seara asta pe lungul şi târziul drum spre casă, m-am gândit că totuşi viaţa asta (vorba PRistei - model biropat) are şi ea avantajele ei:

- seara fac 30 de minute până acasă, în comparaţie cu ora şi jumătate de dimineaţă. Cred că ieri am luat chiar am luat un radar...

- ajung prea târziu ca să mă mai întâlnesc cu vecinii şi să mă ţină de vorbă despre probleme de viaţă şi moarte (apometre, gunoieri, lifturi, şedinţe de comitet)

- la supermarketul de cartier nu mai sunt cozi, am ajuns la performaţa cumpărăturilor în 4 minute

- am uitat de ceai de tei, lapte cald, oi numărate, poveşti de adormit. E suficient să pun capul pe pernă.

- îi ratez cu bucurie pe Dan Diaconescu şi Capatos cu nikitele, savarinele, ogicii şi brăilencele lor

- nu mai am timp să gătesc, deci nici să mănanc. Ceea ce nu-i rău ţinând cont de faptul că eu funcţionez pe dos: iarna slăbesc şi primăvara mă îngraş

- sunt prea zen ca să mă stresez ce fac mâine. Merg pe principiul întâi să dormim şi mai vedem. E clar, trăiesc clipa :)

Runaway

La benzinărie o tânără domniţă mă ia la zor.
- Pun benzina separat sau toate pe un bon? Zi cum vrei.
E din gaşca fetelor care din start te tutuieşte, chiar dacă arată cu 2-3 ani mai fragedă.
- Pe acelaşi bon. Şi vreau şi o cafea.
- Ia un jeton şi ia-ţi de la automat.

- Nu, vreau un cappuccino Segafredo, de la espressor (îmi ploua deja în gură uitându-mă la fotografie).

- Ăăăăă, ăla se bea doar aici, dar poţi să iei jeton, să folosim paharul de acolo şi îl iei la pachet. Mai costă un leu jumate.
- Bine, facem aşa, doar să fie cafea adevărată. Şi nişte ţigări de foi - cherry.
Îmi trânteşte un pachet cu aromă de vanilie. Le şi scanează repede, să nu mă răzgândesc.
- Nu vanilie, cherry.

Se întoarce iritată, răscoleşte în raft.Sunt convinsă că dă şi ochii peste cap.

- Mon Cherry? Nu am.
- Nu, alea sunt bomboane. Sunt excelente dar nu vreau acum, acum vreau ţigări de foi.
În final găseşte ceva, le trânteşte pe tejghea. Plătesc, dau să plec.
- O pungă? (simt cum îmi scapă M&M-urile şi alunele pe jos)
- Nu mai am. Şi ridică din umeri. Să nu uiţi de cafea. Vezi că nu am capac la ea.
De ce nu mă miră? Oricum paharul mă frige, nici nu mă deranjez să întreb de un manşon sau suport de pahar. Arunc un ochi pe bon. Ţigările sunt cu 2 lei mai mult.
- De unde diferenţa asta?
- A fost pusă eticheta greşit.

- De ce nu ai spus? Mi se pare normal să plătesc cât scrie pe pachet. Şi de ce nu e invers, ştii că invers nu se întâmplă niciodată?

- Auzi, dacă nu le mai vrei, dă-le înapoi.
Nu mai vreau nimic. Vreau să-mi beau cafeaua cu spuma fâsâită (de ce nu am oprit oare la Starbucks?) şi să alerg pe autostradă. E goală la ora asta.

Departe norii ameninţă soarele blând. Turbioane gri apar la orizont. O să plouă sigur.

Pornesc la drum. În 5 minute uit tot. Uit de toate.

Free at last.

Ultimii fulgi

Am început săptămâna trecută refuzând să fac numai şi numai ceea ce "trebuie". Cred că venise momentul magic în care începeam să învăţ să spun stop gândurilor chinuitoare şi stereotipurilor social impuse.

Uşurarea şi libertatea acceptate cu ochii închişi mi-au redat respiraţia profundă. Aer rece până în suflet. Bucuria unei după-amieze în parc, alături de prieteni blănoşi, cu nasuri umede şi cozi emanând pură fericire.

Ne-am bucurat împreună de fulgii târzii, ultimii din iarnă, aproape neaşteptaţi. Am inspirat lumina proaspătă a după-amiezei, mirosind uşor a primăvară, am adulmecat apusul înroşit departe, după un nor. Am amânat întâlniri plicticoase şi deal-uri cu vorbe-n vânt.

Am trăit un pic...

Şi bonus, pentru Maria:
ea este sleeping beauty :)

Parfum de primăvară

Mi-am promis de o mie de ori să nu mă mai abat de la poteca strâmtă, din asfalt proaspăt turnat, care leagă triumfal parcarea de intrarea în bloc. Are şi ea rostul ei, nu e pusă acolo fără scop.

Însă teoria asta se aplică numai dacă reuşeşti să ieşi din maşină, cocoşată de sacoşe, să ai o mână liberă pentru chei şi telefon şi alta pentru a închide portiera şi de a te sprijini de un copac, în cazul în care avântul cu care te-ai aruncat afară te face (prea des şi deloc amuzant) să-ţi pierzi echilibrul. Cel fizic, adică pur gravitaţional, pentru că cel psihic a fost abrupt distrus de răcnetele vecinilor pensionari senili care zbiară la două dimineaţa că ai parcat pe locul lor (imaginar, de cele mai multe ori).

După toată povestea asta deci ar trebui doar să ţin drumul drept, pe poteca strâmtă (aia din asfalt proaspăt), să vâr cu mâna desprinsă de pe copac cheile în broasca de la intrarea în bloc şi ta-daaa, gata.

Ei bine nu. Ruptura s-a produs la momentul smucirii de pe scaun şi aruncării, cu tot cu pungi, în afara maşinii. Moment în care teroria cu mâna liberă şi copacul nu s-a mai aplicat, deci am păşit pe lângă poteca cu pricina, direct în rondul cu flori, pământ, gunoi şi alte mizerii. Mizerii aromate pe care aveam să le descopăr mai târziu, sus, în intimitatea căminului, când căldura nu a scos doar hainele de pe mine, dar şi mirosul de rahat la suprafaţă. Cizmele (favoritele evident, TH) au fost dezinfectate riguros spre obsedant cu apă, săpun, deodorant, parfum şi aşezate afară, pe balcon, pentru orice eventualitate.

Aleea e sfântă. Că de aia a fost asfaltată. La fel şi numerele la loto. Aud că e report. Caca e un semn. Deci nu văd decât un viitor fericit şi fără griji.

Ce ascultă papagalii

N-aş fi zis. Niciodată. De fapt, gusturile (în materie de muzică) nu se discută. Trebuie să fii papagal ca să asculţi aşa ceva.

Hai, câteva încercări.

Detalii mâine.

Update mâine, adică azi...
Papagalul, verde cu galben, aşa cum avea curiozităţi Ilinca, tace mâlc dimineaţa, din respect pentru cei care încă dorm. Trezirea se face cu VH1, întotdeauna. Dar nici U2, nici Kings of Leon, nici Madonna nu-l conving să dea drumul la ciripit. Nu. Papagalii ascultă Leona Lewis. Pe bune, testat de două ori. Şi Michael Jackson ocazional, dacă e în toane de thriller. Dap, Leona Lewis. Fiara s-a dezlănţuit.

Oraşul şi criza. Teorii.

Trăiesc cu senzaţia stranie că ceva s-a întâmplat cu oraşul. Bine, e la fel de jegos, la fel de arogant, la fel de nesimţit. Dar e mai gol. Adică mai liber. Mai aerisit, cum ar veni. Sunt mai puţine maşini, pe număratelea. De vreo săptămână văd asta. Într-o primă fază am crezut că lumea e încă în vacanţă. O zi, două, nouă. Suntem în 16, da? Unde dracu' e lumea?

Pe podul Grand marţi seara, cam pe la ora la care toţi ies de la muncă, se mergea vioi. Ieri, în Piaţa Victoriei, am crezut că a pus cineva o bombă şi s-a degajat perimetrul. Dimineaţă? Gol pe 1 mai.

Şi stau şi mă gândesc...
Am deja câteva teorii, luând în calcul criza financiară:
- încă sunt în vacanţă (îi doare la bască de criză)
- sunt la muncă, trag tare din zori şi până după miezul nopţii (îi doare sufletul de criză)
- sunt cu toţii şomeri, stau acasă. Sau sunt cu toţii şomeri şi sunt internaţi deja la psihiatrie
- reduc cheltuielile, aşa că au lăsat maşinile acasă (aici eu le pot spune că nu fac o afacere, nu carburantul e problema când ai o maşină, ci restul costurilor)
- sunt la mall (că tot e criză, cine ştie luna viitoare dacă vor mai avea vreun ban, plus că cică sunt reduceri)
- trăiesc eu într-un univers paralel, unde străzile sunt mai liniştite şi oamenii mai buni

Mai era ceva?

La chiftele înainte

Mama găteşte. Ce o fi apucat-o aşa devreme? Mmmm, miroase...într-un fel...ah, divin. A chiftele. De fapt cred că sunt pârjoale moldoveneşti. Ah, ceapă călită, cărniţă de porc...

Stai. Mama nu găteşte prăjeli, rântaşuri şi alte "porcării".

Dar miroase atât de bine...poate îmi face o surpriză, i-am spus eu să mai facă chestii din copilările. Dar la ora asta? Mi-e atât de somn... Îmi pun perna în cap, n-are cum să fie mai târziu de 7. Pfff, şi eu care aveam program de somn prelungit. Culmea e că mi-e foame, apropape că-mi aud maţele cântând. Cum ar fi o porţie de chiftele fierbinţi la micul dejun? Cu pâine unsă cu unt şi cafea. Multă cafea.

Ok, nu e bine. Mi-a sărit somnul. De ce trebuie să mă trezesc aşa devreme?!
- Mamăăăăă, se ard chiftelele. Mamăăăăă...
Deschid un ochi. Ceasul ticăie serios secundele. Limba mare e la 6, limba mică e la 12. Adică?! Nu, n-are cum. Iar s-a stricat. Mă ridic în fund şi încerc să deschid şi celălalt ochi. Mă regăsesc într-un loc străin. Nu sunt în casa copilăriei. Şi mama? Deci vorbeam singură. Bombăn blestemându-mi somnul. Şi chiftelele? Miroase de-mi plouă în gură. Am visat. Şi m-am sculat cu poftă. Nu, chiar miroase. Aproape că le aud sfârâind în tigaie. Mă reped în bucătărie. Încă mai sper că mama e totuşi acolo, într-un scenariu bizar, făcând chiftele în timp ce eu dorm. Bucătăria însă e pustie, doar cutia de bomboane pare ruptă din filmul meu. Îmi amintesc încet, fragmentat, cum a fost aseară, ce am făcut, că am adormit târziu. Da. Şi am mâncat 17 bomboane cu lichior. Bad Pisicot.

- Vreau chifteleeeeeeee! Uite, na, iar vorbesc singură. Ce vis...pfffff.

Deschid fereastra. Vecina mea găteşte fredonând un cântecel demodat. O aud trebăluind. Deodată se opreşte.
- Marine, hai la masă, sunt gata chiftelele.

Mie-mi spui, mamaie? Dacă îţi dau 5 lei îmi laşi o farfurie cu 3 chiftele pe preş? Ce zi...

Oraşul meu

Îl iubesc pentru că nu îl înţeleg. Nu pentru că mi-ar plăcea în mod deosebit. De fapt l-aş părăsi fără regrete dacă un altul mai bun, mai deştept, mai atrăgător, mai cald şi mai primitor m-ar adopta. Dar e misterios şi nu încetează să mă surprindă. E de-a dreptul fascinant.

De exemplu pe la prânz, vineri fiind, ieşirea din Bucureşti spre Valea Prahovei era complet liberă. Floreasca-Băneasa 15 minute. În schimb buluceală mare la intrare. Coloană pe ambele poduri, până în Otopeni.

Dimineaţă, altă surpriză. Mă înarmez cu răbdare, cafea şi brioşe pentru drumul lung din Titan până în Dorobanţi. Ce? Am apucat să mânanc ceva? Pe Ştefan cel Mare se mergea ca la raliu. 25 de minute.

La Paul tot învăţul are şi dezvăţ. Poftesc la o bucată mare de tartă cu nucă de cocos. Ezit, parcă aş lua şi una cu ciocolată. Şi o baghetă cu susan. Şi un croissant. Ok, o tartă cu cocos. Să nu fabulăm. Sunt 3 bucăţi. Pe care să o aleg? Poate pe cea fără muşte. Da, trist. De fapt mai toate tartele erau bâzâite scârbos de muşte.
- Cu ce vă servesc?
- Aş fi vrut o tartă dar fără muşte aveţi?
- (încurcată) Ăăă, vă dau o bucată din bucătărie.
Nu ştiu de ce dar nu-mi surâdea ideea. Poate în spate era şi mai rău. Şi oricum pofta se dusese naibii. Nu-i nimic, am economisit o avere.

Ieri, la un magazin de încălţăminte. Reduceri, cică. Văd o pereche de cizme breathtaking. Reducere fabuloasă de 5%. De la 880 de lei. La bani ăştia te cam faci pe reducere. Sau, în fine, intri la un film de exemplu.

A dat boala în multiplexuri cu D-cinema. Cică e mai bine. O fi. Dar şi costă. Partea amuzantă este cum apare în program: Quantum of Solace: James Bond Digital. Digital, mă? Cum adică e James Bond digital? Sau e ca în povestea cu hârtia igienică. Poate îşi foloseşte degetele prea mult.

E oraşul meu. Mereu surprinzător.

Substitute for sweet

Scriam acum ceva vreme despre prietenii cu fiţe. Situaţia nu s-a schimbat de atunci, parol. Aceleaşi pâini de unică folosinţă, aceleaşi sandvişuri nesimţit de scumpe. Plus cafea departe de a se numi bună. Bonus, scuze zilnice: nu avem pungă, luaţi dumneavoastră cutia în mână.

În schimb am căutat şi am găsit un înlocuitor dulce-dulce, mult mai bun, mult mai rafinat şi cu intens parfum parizian. La marele mall s-a deschis Paul. Cine a mai dat cu nasul (sau cu gura?) prin Franţa, ştie ce spun. Azi m-am răsfăţat aşa cum numai o prinţesă ar merita.

Acum aştept weekend-ul, visez la cafea amară cu spumă de lapte şi tartă cu nucă de cocos...

Ratoni şi vrăbiuţe

Frigiderul scoate sunete. Discrete, ce-i drept, dar stranii. Adică oricât aş încerca să mă conving că e de la instalaţie, tot sună de parcă cineva ar juca table.

La început am dat târcoale încercând să-l surpind. Nu ştiu cum naiba tăcea exact când lipeam urechea de metalul rece. Cum mă aşezam pe canapea, iar începea cu zarurile. Sau, şi mai amuzant, am avut senzaţia clară că cineva are o bronşită. Mă gândeam să pun un sirop de tuse pe frigider, poate-i trece.

Când ziceam că m-am obişnuit, a început hota. De dimineaţă stăteam liniştită, la o cafea. Hota zice ceva pe limba ei. Nu pricep, aşa că repetă. E închisă, evident. De data asta nu mă las, îmi trag scaunul fix sub ea şi stau la pândă. Fâl-fâl. Poc-poc. Pauză. Şi iar. Zbanggg. Aha, te-am prins. Pun mâna şi zgâlţâi tubul. Zgomot precipitat înăuntru şi apoi zvârrr. Două vrăbiuţe fug mâncând pământul.

Pfffiuuu, deci nu sunt (complet) nebună. Însă cu frigiderul, sincer, încă nu sunt convinsă. Oricum nu m-ar mira să văd într-o seară un raton cărând provizii.