Fiţă de pisică

Ca să deviez atenţia de la post-ul precedent, care a generat mai multe dispute decât aş fi crezut, am început să aberez depre chestii stranii. Cum ar fi alimente care nu-mi displac, nu-mi fac silă dar pe care prefer să le evit. Şi nu oricum, ci scoţându-le cu migală şi răbdare de chinez din mâncare.

De exemplu stafidele, smochinele sau curmalele. Nu-mi spun nimic. Nici nu-mi displac dar nici nu aş pofti vreodată la ele. Dar, metodic, doamnele stafide apar în cele mai minunate compoziţii. Cozonacul ar fi unul. Sau îngheţaţa cu rom. Sau, cel mai des întâlnit, musli. Cu musli relaţia mea e mai complicată. Pentru că ideal ar fi să-mi iau musli simpli, chiori. Dar nu, mie-mi plac ăia cu nuci, alune, banane sau ananas deshidratat. Şi ăia vin by default cu stafide. De ce, nu ştiu. Probabil ca să mă înnebunească pe mine.

Nu mă certaţi, am încercat să-mi calc pe mândrie şi să le mănanc cu totul. Nţţţ. Când le simt gustul ăla dulce şi cleios, care se mai şi lipeşte de dinţi, pfff îmi trece cheful. Aşa că de fiecare dată mă pun pe cules stafidele frumos şi mă opresc de-abia după ce mă asigur că totul este curat lună. Apoi stafidele sunt aruncate fără nicio remuşcare sau, cu puţin noroc pentru ele, ajung în musliul Zmeului, care mă bodogăne de fiecare dată.

Apoi sunt roşiile, ardeii si dovleceii. Nu ăia cruzi, ăia sunt ok. Mă refer la ăia fierţi. În ciorbă, mâncare gătită sau grătar. Coaja mă omoară, zău dacă înţeleg de ce. Aşa că din două una: ori gătesc eu şi am rezolvat din start problema, le retez coajă de nu se văd, ori când mai uită mama, bunica sau bucătarul de la City Grill, iau frumos feliile pe rând şi le umilesc în public.

În rest nu pot să zic că am probleme, mănânc orice. Dar cu astea...na, fiţă de pisică.

Sad but true

De fiecare dată imaginea unui tip aşteptând resemnat ca domniţa lui să-şi facă treaba (oricare ar fi ea) mă deprimă. Acum ce să zic, fiecare doarme cum îşi aşterne, adică nu că aş ţine cu bărbaţii, unii chiar o merită. Însă de data asta îmi inspiră pură milă. Şi nu pot să trec fără să observ. Nu pot să zic "na, fiecare cu familia lui, cu obiceiurile lui". De fiecare dată mă opresc preţ de o secundă, privesc galeş şi plină de înţeles către EL şi apoi o caut din priviri pe EA. Intru în jocul născocit de mintea mea şi încerc să ghicesc care ar fi consoarta (de obicei nevastă însă de multe ori - foarte trist - prietenă). Fără greş intuiesc de fiecare dată. Şi urmărindu-i împreună îmi dau seama că, într-un mod straniu şi masochist, se merită. Dar să revin.

Am dat ieri peste prea multe cupluri din tabloul de mai sus. Cupluri vesele, colorate, integrate perfect în cotidian. Dar în esenţă triste.

El aşteptând cuminte în faţa toaletei cu gentuţa păpuşii în mână. De plictiseală (pentru că da, femeia la baie trebuie să-şi mai dea puţin cu pudră, să-şi mai umfle cocul şi să-şi sune şi prietena) bălăngăne a pagubă poşeta pe care i-a luat-o cadou de ziua ei. Scumpă dar inutilă în sezonul următor.

Sau: el prefăcându-se intersat de revista "Frizuri" sau "Practic în bucătărie", singurele disponibile la salonul de cosmetică. Îşi face de lucru aşteptând-o pe ea să-şi penseze sprâncenele. Asta fiind spus în cel mai frumos mod. De multe ori e mai tragic. Ea ori se epilează, ori se vopseşte ori face un tratament cosmetic. Iar el asistă calm, amuţit, îngrozit la discuţiile fetelor la manichiură.

Sau: el oftând în faţa cabinei de probă, îngreunat de punguţe colorate. Prinţesa lui e la shopping iar el o susţine mut, dar expresiv, în încercarea ei nebunească nu de a găsi ceva drăguţ, ci de a-şi pune în evidenţă defectele. Ca întotdeauna, prinţesa are aripioare dar alege fuste cu volane. Sau burtică generoasă dar probează o rochie mulată din catifea. Iar privirea, privirea...privirea spune totul. Ea iese victorioasă din cabină, cu ochii căutând confirmarea. El jenat că tocmai a fost surprins adulmecând o tânără felină îi confirmă minţind frumos. Ochii simulează surpriza (plăcută, desigur) şi zâmbetul larg îi spune exact ce vrea să audă.

Imagine perfect penibilă, indiferent de situaţie. El nefericit, dar util. Ea fremătând de mândrie dar acceptând minciuna în faţa adevărului crud.

Şi concluzia? Concluzia e că mulţi au nevoie de cineva care să-i mintă frumos. Mulţi vor să domine prin umilire publică. Mulţi îşi marchează teritoriul expunându-şi consortul în ipostaze de maximă înrobire.

Şi, ei bine, eu nu aş putea să fiu aşa niciodată. Probabil din îngrozitoarea teamă de penibil sau din silă de minciuni fabricate, de convenţii sterile. Ori, mai degrabă, dorul de libertate şi nesupunere mă fac să privesc cu dispreţ ritualurile astea, precum un cal sălbatic herghelia priponită la târg.

The Diva

Am regăsit prin colţuri de net piesa asta. Care îmi era tare dragă la momentul acela, prin '98, şi pe care am redescoperit-o acum. Mai puternică, mai emoţională, mai reală. Versurile spun totul. Lumina completează perfect sunetul.

Să mă contrazică cineva.

Labor day?...nope. Better sleepy day.

De 1 mai aşa se sărbătoreşte!
Ăsta de fapt e un post pentru toţi cei care acum sunt la muncă...