Mi-am promis de o mie de ori să nu mă mai abat de la poteca strâmtă, din asfalt proaspăt turnat, care leagă triumfal parcarea de intrarea în bloc. Are şi ea rostul ei, nu e pusă acolo fără scop.
Însă teoria asta se aplică numai dacă reuşeşti să ieşi din maşină, cocoşată de sacoşe, să ai o mână liberă pentru chei şi telefon şi alta pentru a închide portiera şi de a te sprijini de un copac, în cazul în care avântul cu care te-ai aruncat afară te face (prea des şi deloc amuzant) să-ţi pierzi echilibrul. Cel fizic, adică pur gravitaţional, pentru că cel psihic a fost abrupt distrus de răcnetele vecinilor pensionari senili care zbiară la două dimineaţa că ai parcat pe locul lor (imaginar, de cele mai multe ori).
După toată povestea asta deci ar trebui doar să ţin drumul drept, pe poteca strâmtă (aia din asfalt proaspăt), să vâr cu mâna desprinsă de pe copac cheile în broasca de la intrarea în bloc şi ta-daaa, gata.
Ei bine nu. Ruptura s-a produs la momentul smucirii de pe scaun şi aruncării, cu tot cu pungi, în afara maşinii. Moment în care teroria cu mâna liberă şi copacul nu s-a mai aplicat, deci am păşit pe lângă poteca cu pricina, direct în rondul cu flori, pământ, gunoi şi alte mizerii. Mizerii aromate pe care aveam să le descopăr mai târziu, sus, în intimitatea căminului, când căldura nu a scos doar hainele de pe mine, dar şi mirosul de rahat la suprafaţă. Cizmele (favoritele evident, TH) au fost dezinfectate riguros spre obsedant cu apă, săpun, deodorant, parfum şi aşezate afară, pe balcon, pentru orice eventualitate.
Aleea e sfântă. Că de aia a fost asfaltată. La fel şi numerele la loto. Aud că e report. Caca e un semn. Deci nu văd decât un viitor fericit şi fără griji.
Însă teoria asta se aplică numai dacă reuşeşti să ieşi din maşină, cocoşată de sacoşe, să ai o mână liberă pentru chei şi telefon şi alta pentru a închide portiera şi de a te sprijini de un copac, în cazul în care avântul cu care te-ai aruncat afară te face (prea des şi deloc amuzant) să-ţi pierzi echilibrul. Cel fizic, adică pur gravitaţional, pentru că cel psihic a fost abrupt distrus de răcnetele vecinilor pensionari senili care zbiară la două dimineaţa că ai parcat pe locul lor (imaginar, de cele mai multe ori).
După toată povestea asta deci ar trebui doar să ţin drumul drept, pe poteca strâmtă (aia din asfalt proaspăt), să vâr cu mâna desprinsă de pe copac cheile în broasca de la intrarea în bloc şi ta-daaa, gata.
Ei bine nu. Ruptura s-a produs la momentul smucirii de pe scaun şi aruncării, cu tot cu pungi, în afara maşinii. Moment în care teroria cu mâna liberă şi copacul nu s-a mai aplicat, deci am păşit pe lângă poteca cu pricina, direct în rondul cu flori, pământ, gunoi şi alte mizerii. Mizerii aromate pe care aveam să le descopăr mai târziu, sus, în intimitatea căminului, când căldura nu a scos doar hainele de pe mine, dar şi mirosul de rahat la suprafaţă. Cizmele (favoritele evident, TH) au fost dezinfectate riguros spre obsedant cu apă, săpun, deodorant, parfum şi aşezate afară, pe balcon, pentru orice eventualitate.
Aleea e sfântă. Că de aia a fost asfaltată. La fel şi numerele la loto. Aud că e report. Caca e un semn. Deci nu văd decât un viitor fericit şi fără griji.
