Drept la replică

Am ajuns la ora bilanţului. După două luni de blogăreală e momentul să iau atitudine. Prea multe se întâmplă, prea aud şuşoteli, prea sunt arătată cu degetul.
So, here it is:

1. Mission statement
"Pentru lucruri triste vizitaţi alte bloguri". Aşa să fie! Sunt pusă pe distracţie, veselie, voie bună. Sunt atâtea lucruri triste în lume ... iar rolul meu este de a face măcar pe cineva să zâmbească. Dacă reuşesc, mission accomplished.

2. Readers
Sunt de trei feluri:
- bloggers
- dependenţii de web (încă nu bloggeri)
- shadows
Shadows sunt cei care mă citesc dar nu comenteză. Sunt fanii tăcuţi :) Culmea e că de la ei am cele mai vehemente replici, pe mess ce-i drept. Sau la telefon. Şi e normal, nu-şi consumă energia clicând "post a comment" de 10 ori pe zi. Ţin în ei şi când mă prind... ia uite ce probleme au (iar eu mă simt datoare să le prezint şi să le răspund):

- "ce-i păţit? te simţi bine? ce-i cu post-urile astea deprimate?"
Adică mai scriu şi eu de floare-albastră, de corazon, de dor de ducă, de iubiri, de vise ... şi ei, ei nu înţeleg. Dragilor, ştiu că la cafeaua de dimineaţă vă doriţi să râdeţi cu Pisicot da' n-are fata inspiraţie zilnică! Şi ce, n-am scris eu poveşti cu tâlc? Mai de suflet dar cu notă optimistă în final? Biiiiine, să nu mă enervaţi că mă apuc de lacrimogene şi suicidale, că pot!

- "azi n-ai scris nimic? păi ce faci, închizi blogul?"
Ei, poftim. Îi învăţ cu binele. Şi uite ce aud. Nu vă mai satură Dumnezeu!!!

- "da' despre mine de ce nu scrii?"
Hopa, Houston we have a problem! A fost suficient să scriu despre unul şi s-au pornit. Ge-lo-zi-e. Of, bine, o să primiţi şi voi ofranda. Înscrierile se fac pe adresa de e-mail.

3. Topics
Mă inspir din orice. Nu mi-am propus să scriu despre ceva anume. Am subiecte în minte (şi în agendă, pentru că sunt senilă) dar încă aştept inspiraţia. Altele vin cât ai clipi şi le scriu pe nerăsuflate. Dar mi-ar plăcea să pot să scriu despre multe lucruri. Delicate, dure, intime, nedrepte. Subiecte tabu. Poate altă dată, pe alt blog, după ce ăsta o să moară şi o să mă reinventez.

Pe de altă parte există un paradox. Topic-urile care mie mi se par interesante au 3 comentarii iar dacă pun un pantof pe blog, sar de 30. Dumnezeu să vă înţeleagă!

4. Suggestions
Ca să nu fie discuţii, vă aştept sugestiile, laudele şi înjurăturile la noua adresă a lui Pisicot:
pisicot_blog@yahoo.com

Ce să mai zic? Forţa să fie cu voi. Şi inspiraţia cu mine.

Cu rock înainte!

Pentru cine nu ştie, Innu trece prin momente grele. Eu nu pot să fac decât să îi ţin pumnii şi o asigur că totul va fi bine.

... Violetooo, ascultă aici, de-ncurajare!

R. şi familia regală

Pe R. am cunoscut-o acum vreo 16 ani. Corespondam pe vremea aceea. Eram fane Queen cu acte în regulă şi puneam ţara la cale la fiecare 3 zile, via Poşta Română.

În timp ne-a legat o prietenie frumoasă. Am renunţat la scrisori şi am început să ieşim împreună. În ciuda faptului că eram născute la câteva ore diferenţă, eram ca soarele şi luna. Ying şi yang. Eu aveam prieteni mişto, ea umbla cu bad boys. Eu strângeam banii ca furnicuţa să plec vara la mare, ea dormea la cort sau prin vecini. Eu aveam un loc al meu, ea se muta lunar cu tot calabalâcul. Ţoale, oale şi pisici.

R. a avut toată viaţa pisici. Pe rând le mărita, le moşea, le trimitea prin vacanţe, le permuta între prieteni. Prin 2000 R. stătea cu chirie undeva în Aviaţiei iar eu o vizitam aproape zilnic. Găteam, beam cafele, rememoram nebuniile tinereţii. Într-o zi ne întorceam de la magazin încărcate cu provizii ca pentru sfârşitul lumii. De obicei nu mâncam nici pe sfert dar fericeam şi bietele pisici, răsfăţate ca familia regală.

Deschidem uşa şi înăuntru ni se dezvăluie un peisaj apocaliptic. Mâţele, 4 la număr, sunt la butoane. Dara, mama birmaneză plină de fiţe scotoceşte tacticoasă prin frigiderul larg deschis. Ridică uşor capul, ne vede, apoi continuă să lingă smântână. Jimmy, fiul doamnei, fugăreşte un ghem ce pare-a fi o vagă rămăşiţă de portjartier. Pentax, motanul albatru, o zbugheşte după un dulap. Nici până astăzi nu ştiu ce făcea de fapt când l-am prins. Tot respectul!

Păşim în hol stupefiate şi R. mă întreabă. A ce-ţi miroase? Din tonul ei îmi dau seama că nu o arde vreo curiozitate, ci că ceva - la propriu - pute. Intru în sufragerie şi mă izbeşte. Ca într-un tablou de Monet, pasteluri crem şi maro sunt răvăşite pe covorul alb, pe canapelele de pluş, pe parchet, pe bibliotecă, chiar şi pe muşcată. Iar mirosul, MIROSUL... vine de la guguloiul portocaliu pufos care încearcă să scape de ruşine. Kutuşi, nenorocitule, ce-ai făcut?? Motanul ia privirea "eeeeeu, eu n-am nicio legătură cu asta" şi se smuceşte încercând să scape. R. însă îl înşfacă de beregată şi îl târăşte în baie. Zbanggg! Trânteşte uşa în urma ei şi aud duşul. Apoi mieunaturi disperate.

Îmi fac de lucru prin casă, organizez pisicile, curăţ cum pot ruşinea şi, miloasă din fire, mă ofer s-o ajut pe R. Când intru, lupta cu motanul încetase iar Kutuşi îndura jenat clăbucii parfumaţi. L-am spălat, l-am uscat, l-am pus în coş. Stătea ca împăiat. Uite-aşa ne facem curaj să facem copii, zice R. veselă. Cică dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu mirosul ăsta, când le schimbi pampersul nu mai ai nicio treabă. Suntem pe calea cea bună!

Acum eu nu ştiu ce să zic. Între timp R. a făcut un bebe iar acum stă să-l nască şi pe-al doilea. Eu încă evaluez situaţia.

Am comis-o!

UPDATE (la cererea virtualelor).
Din păcate nu mă pricep să pozez pantofi. Arată mult mai bine în realitate!

Am comis-o! Şi pe această cale ţin să mulţumesc doamnelor din blogosferă, prietene de nădejde, care m-au convins să nu arunc banii pe lucruri inutile şi plicticoase cum ar fi dvd-uri, cărţi, mobilă, abonamente la teatru :-)) ci să investesc într-o cauză nobilă, cum ar fi frumuseţea picioarelor mele (e clar, cu voi ajung la balamuc!).

Nici nu am avut cum scap. Era o singură pereche, o singură culoare, un singur număr. Şi m-a aşteptat cuminte pe raft, timp de 10 zile. E clar KARMA!

Gata! Înapoi la muncă! Să mai producem naibii nişte bani pentru viitoarele achiziţii!