Am tot încercat să evit în ultima perioadă mixul de faună din Bucureşti. Nu că în alte părţi o fi mai bine, deşi înclin să cred că în Braşov sau Oradea e mai altfel. Adică întâlneşti pe străzi şi animale din acelaşi regn. Pisicile sunt un exemplu bun.
Mi-am schimbat chiar traseele de plimbare şi locurile unde obişnuiam să duc la pieire contul bancar. Şi o perioadă am reuşit. M-am fofilat elegant şi-am salutat din mers trompetele sclipicioase şi burtoşii sleiţi de căldurile oraşului, şepcile paietate şi genţile orbitoare, curelele cu logo la vedere şi tocurile cui asortate cu maieurile de Obor.
Acum câteva seri însă m-am lovit la propriu de turma pierdută. Visam în lumea mea mergând aproape teleghidată, desenând în minte contururi de plaje pustii, orizonturi perfecte, piele bronzată şi mirosind a mare, cocktailuri leneşe... Când, la propriu m-am ciocnit de realiate. Un domn borţos, cu pantofi de lac şi cămaşă alb-neon, cu gel şi parfum în exces m-a călcat efectiv pe bombeu. Fiind în sandale, am resimţit cu lacrimi în ochi impactul. Acum, toate bune şi frumoase dacă şi-ar fi cerut scuze. Dar nu. Porcul spinos şi-a continuat convorbirea telefonică (cum altfel? ţinând telefonul oblic să se vadă bine marca; şi bonus degetul mic ridicat falnic) şi ignorându-mă complet.
După care, când credeam că am scăpat, m-am întâlnit şi cu viţica bălţată. Probabil verişoară bună cu porcul spinos de mai devreme, că altfel nu pot să-mi explic. Aici măcar am apucat să ne privim în ochi. Am recunoscut acei ochi de viţică blândă. Perfect goi. Blank. Nu spun nimic. La propriu mi s-a părut că văd hăul în el. Ok, exceptând machiajul. Bălţat. În schimb buzele ţuguiate şi lăcuite abuziv îmi sugerau multe. Problema ei (problema de moment că sigur avea şi altele) erau pachetele. Punguţe peste punguţe de cumpărături. Şi pe lângă ele, eu. Că oricât de slabă aş fi, nu aveam cum să încap odată cu pachetele prin acelaşi loc. Frână eu, frână ea. Se uită. Blank. O invit, că doar are sacoşe. Ea ezită. Acelaşi blank. Mă pornesc deci sprintenă înainte. Se uită preţ de o secundă şi ţâşneşte şi ea. Ouch. Şi-a înfipt cutia de pantofi în piciorul meu. Celălalt decât piciorul călcat mai devreme. Mă zbat să scap dar văcuţa vine cu o idee salvatoare. Ridică restul de pungi peste cap în dorinţa de a le trece peste mine. Îmi arde una scurt în moalele capului. După cum a sunat cred că erau farfurii. Sau căni. Ceva. Sau era de la mine? Hmmm. În final şi-a cerut scuze. La fel de blank însă.
Cauza e pierdută. Turmele au fost dezlegate. Porcii spinoşi şi viţicile cu privirea lină au invadat oraşul. Fuge cine poate.
Mi-am schimbat chiar traseele de plimbare şi locurile unde obişnuiam să duc la pieire contul bancar. Şi o perioadă am reuşit. M-am fofilat elegant şi-am salutat din mers trompetele sclipicioase şi burtoşii sleiţi de căldurile oraşului, şepcile paietate şi genţile orbitoare, curelele cu logo la vedere şi tocurile cui asortate cu maieurile de Obor.
Acum câteva seri însă m-am lovit la propriu de turma pierdută. Visam în lumea mea mergând aproape teleghidată, desenând în minte contururi de plaje pustii, orizonturi perfecte, piele bronzată şi mirosind a mare, cocktailuri leneşe... Când, la propriu m-am ciocnit de realiate. Un domn borţos, cu pantofi de lac şi cămaşă alb-neon, cu gel şi parfum în exces m-a călcat efectiv pe bombeu. Fiind în sandale, am resimţit cu lacrimi în ochi impactul. Acum, toate bune şi frumoase dacă şi-ar fi cerut scuze. Dar nu. Porcul spinos şi-a continuat convorbirea telefonică (cum altfel? ţinând telefonul oblic să se vadă bine marca; şi bonus degetul mic ridicat falnic) şi ignorându-mă complet.
După care, când credeam că am scăpat, m-am întâlnit şi cu viţica bălţată. Probabil verişoară bună cu porcul spinos de mai devreme, că altfel nu pot să-mi explic. Aici măcar am apucat să ne privim în ochi. Am recunoscut acei ochi de viţică blândă. Perfect goi. Blank. Nu spun nimic. La propriu mi s-a părut că văd hăul în el. Ok, exceptând machiajul. Bălţat. În schimb buzele ţuguiate şi lăcuite abuziv îmi sugerau multe. Problema ei (problema de moment că sigur avea şi altele) erau pachetele. Punguţe peste punguţe de cumpărături. Şi pe lângă ele, eu. Că oricât de slabă aş fi, nu aveam cum să încap odată cu pachetele prin acelaşi loc. Frână eu, frână ea. Se uită. Blank. O invit, că doar are sacoşe. Ea ezită. Acelaşi blank. Mă pornesc deci sprintenă înainte. Se uită preţ de o secundă şi ţâşneşte şi ea. Ouch. Şi-a înfipt cutia de pantofi în piciorul meu. Celălalt decât piciorul călcat mai devreme. Mă zbat să scap dar văcuţa vine cu o idee salvatoare. Ridică restul de pungi peste cap în dorinţa de a le trece peste mine. Îmi arde una scurt în moalele capului. După cum a sunat cred că erau farfurii. Sau căni. Ceva. Sau era de la mine? Hmmm. În final şi-a cerut scuze. La fel de blank însă.
Cauza e pierdută. Turmele au fost dezlegate. Porcii spinoşi şi viţicile cu privirea lină au invadat oraşul. Fuge cine poate.
