Hardcore

Eu înţeleg pornirea omului de a face sex în cele mai ciudate locuri. Dorinţa nebunească de a încerca lucruri noi în cele mai stupide ipostaze. Că doar o viaţă are. Şi din asta mai mult de 10-15 ani nu face sporturi extreme, dar extreme. Deh, după o vârstă începe lupta cu finalgonul.

Buuun. Că doar, hai să fim serioşi, toată lumea a testat la un moment dat o partidă în piaţa centrală, lângă gardienii publici, sau în liftul de sticlă al business center-ului sau în telecabină sau pe terasa blocului (fără balustradă) sau în avion sau pe schiuri (sau erau patine?)...

Dar până la a face sex pe calea ferată, e cale lungă. Adică, câtă minte să ai? Sau cât de relaxat poţi să fii şi să crezi cu adevărat că pe acolo nu mai trece trenul, ca să mai poţi să faci naibii ceva. Bine, dacă te cheamă Mduduzi Michael Bandezi şi Sibongile Radebe poate există o explicaţie.

De fapt cred că e un mod cât se poate de extatic de a pleca dincolo. Ce calmante, ce reanimare, ce rude galbene la căpătâi? Bagă, tată, două secunde de hardcore şi gata. Ce faţă ar face Sfântu' Petru, panicat, la poarta Raiului, tremurându-i mâna pe chei...v-aţi cam grăbit copii, unde vă bag eu acum pe voi?

Pentru un gram de timp

Aş vrea să cumpăr un gram de timp. Cu acte, perfect legal, cu certificat de garanţie. Să ştiu că, atâta vreme cât îl am, nu îl voi pierde.

Nu vreau să dau timpul înapoi, sună atât de clişeistic. Nici nu vreau să-l opresc în loc. Iar perspectiva saltului în timp, în încercarea disperată de a fenta frigul din suflet, îmi pare necinstită. Aş vrea însă să am gramul meu, numai al meu. Să-l ferec aici, aproape, şi să-l slobozesc numai atunci când încercarea m-ar provoca. Când dorinţa ar fi atât de puternică încât aş auzi-o strigând.

I-aş da drumul să-mi aducă clipa în care am împlinit 23 de ani şi două luni. Să retrăiesc exact senzaţia de atunci, apoi să mă întorc aici. Sau l-aş ruga să-mi redea zâmbetul de zilele trecute, când am ascultat vocea şi am simţit căldura cuiva drag. Sau când am auzit un bună dimineaţa spus cu adevărat, nu din convenţionala tristă obişnuinţă. L-aş mai păstra cu grijă pentru clipele de fericire care vor urma. Pentru că, la fel ca întotdeauna, vor veni exact când nu o să le mai chem, dar vor sta doar cât să nu ştiu dacă le trăiesc sau nu cu adevărat. Şi, dacă momentul nu mă va tulbura prea mult, voi elibera gramul de timp să prelungească nebunia. Şi, de ce nu? Când cele 9 vieţi se vor apropia de sfârşit aş da drumul pentru ultima oară gramului meu de timp cumpărat, să-mi dea răgazul să-mi amintesc toate astea înainte de a pleca.

Am încercat. Am încercat de atâtea ori să-l cumpăr. La piaţă mi-au spus că vine doar în vrac şi că oricum nu se vinde, se închiriază, pe sub mână. Ca un fel de time-sharing. Şi, de fapt, cine are nevoie de un singur gram? Toată lumea se înghesuie să cumpere luni şi ani de zile. Să fure timp de la alţii uitând să-şi folosească înţelept gramul său.

Apoi am vrut să-l cumpăr on-line. Ba chiar am avut norocul să-l găsesc la pachet cu ambalare gratuită, taxe 0 şi livrare imediată. Doar că, sec, mi s-a răspuns "your last attempt has failed, please don't you ever try again".

Acum plec. Şi mă întorc mai pe seară. Ies pe străzi pustii de duminică după-amiază, în parcuri reci şi neumblate, în cafenele cu arome ispititoare. Să-l găsesc. S-ar putea ca gramul meu de timp să fie pitit într-un colţ de lume unde nu-l caută nimeni.

Hocus pocus

Ilinca m-a făcut invizibilă. Uite-aşa, într-o zi de vineri. Şi cum săptămâna asta n-am avut nici chef, nici timp, nici dispoziţie de joacă, mi-am zis că merită să-i fac acum pe plac. Şi să văd dacă mă amuză. Sau dacă e motiv de început de weekend cu zâmbet.

Încep cu un protest. Aş spune mai întâi de ce nu aş vrea să fiu invizibilă.

- ca să nu vadă şefa că lipsesc nemotivat de la birou
- ca cei care chiar mă iubesc să nu simtă dorul
- că nu-mi place status-ul, nici pe messenger nu-mi place să fiu invisible

Şi dacă aş fi? O zi întreagă?
Hmmm...
- mai întâi aş pătrunde în sufletul cuiva drag, aşa, pe neaşteptate, şi m-aş lipi acolo
- apoi m-aş teleporta să fiu când şi unde cineva ar avea nevoie de mine, preţ de o secundă, cât să simtă că sunt, şi apoi să mă întorc
- aş trece graniţe de orice fel, aş urca în avioane şi aş fugi în lume, aşa nevăzută şi neştiută, aş fenta vameşii, cozile, scandalagiii nemulţumiţi, soarele prea aspru, ploaia prea rece, aş vedea lumea fără ca ea să mă vadă
- m-aş strecura într-un aşternut cald să simt cum e când de fapt nu sunt acolo
- aş spiona o vedetă, una mare cu fiţe, să mor de râs când îi surprind gesturile stângace
- aş pune coadă şi urechi de măgar celor care m-au supărat, ba chiar le-aş lipi cu superglue, i-aş fotografia şi le-aş trimite poza-n ramă

- aş dormi o noapte într-o fabrică de ciocolată, aşa ca în filme

- aş da o fugă până la Playboy Mansion să văd dacă bătrânul Hugh chiar mai poate sau e strategie de PR şi dacă nu cumva are ascunsă şi o brunetă - pardon roşcată - printre iepuraşii blonzi

- şi cel mai mult mi-ar plăcea să fiu bărbat, invizibil sau nu aş face schimb de corp cu un el pentru o zi, am câteva întrebări fără răspuns :)

Şi tot la cererea prinţesei Ilinca, să meargă leapşa mai departe la Maria, Ritchiu şi Kmi. Şi nu numai.

The Princess' dream

Du-mă departe. Oriunde. Îi spuse prinţesa privindu-l în ochi cu dorinţă nerostită. Genele lungi, neliniştite, ascundeau privirea senină. Umbrită însă aproape imperceptibil de nori cu parfum de izbăvire întârziată. Ezitarea lui, năucit pentru o clipă de ineditul situaţiei, o făcu să scruteze depărtarea, peste scânteile verzi ale apei. Zâmbi ca pentru sine imaginându-şi viaţa acolo, departe. O viaţă nouă, o viaţă în alte culori.

Vântul abia adia, înfiorând delicat rochia neagră, vaporoasă. Subjugat, cu un gest ferm o trase spre el, apoi îi cuprinse palmele între ale sale. Căldura ei îl surprinse plăcut, frumuseţea glacială se topi la prima atingere.

Haide. Să mergem. Şi o duse către barca veche de lemn. Ea se întoarse preţ de o clipă. Nimic nu îi mai părea familiar. Căsuţa de pe ponton îi trezea brusc o senzaţie sufocantă de izolare, de poveste obosită, irosită. Vara se zbătea să mai rămână, însă lumina serii promitea altceva.

Porni. Dorinţa şi neliniştea îi dădeau aripi. Deja intuia orizonturi noi, adulmeca mirosuri neaşteptate, visa culori ireale. Simţea acolo, departe o lume cu adevărat vie.

Degetele lungi strângeau disperat, în taină, lemnul rece. Dependenţa de o lume pe care a ştiut-o numai a ei o paraliza de teamă. Doar gândul crud al unei noi ierni însingurate îi alunga frica.

Un zgomot surd o trezeşte din vis. Am ajuns, prinţesă. Dă-mi mâna. Şi face primul pas dincolo. Siguranţa gestului îi dă fiori. Simte mâna caldă, puternică, ce o poartă mai departe. Închide ochii şi inspiră. Este exact cum şi-a imaginat. Zâmbeşte. Acum ştie.