Granny, come back!

Nu voi scrie cum a fost la concert, au făcut-o prea mulţi. Praf, înghesuială, huiduieli, plictiseală, hausăreală; show adevărat, prestaţie impecabilă, lecţie de profesionalism...nu mai contează acum. Pro şi contra aş găsi până mâine. Fuse şi se duse!

Doar că, oarecum offtopic, am tras două concluzii:

1. La capitolul condiţie fizică m-am făcut de ruşine. Granny a făcut ca toate alea, de-am zis că se rupe, timp de două ore iar eu nu am rezistat să stau atâta în picioare. Şalele m-au implorat ori să mă pun pe băncuţă, ca orice pensionară care se respectă, ori să-mi mişc fundul înţepenit la sală, pronto.
2. A fost prima dată în istoria corporaţiei când am plecat pe lumină, adică la 5 jumate. Poratrul m-a întrebat dacă mă simt rău sau a luat ceva foc.

So...nu zic dacă a fost bine sau rău la concert, insă după concluziile dureroase... granny, come back!

Şi totuşi, best part:

Culme culinară

Bucătarul de la cantina corporaţiei poartă bonetă. Peste chelie. Chelie completă.

Dark clouds, light soul

Iubesc contrastele.
Imi beau cafeaua amară dar cedez păcătos ispitei unei ciocolate calde în miez de noapte. Mă fac să zâmbesc leneş dimineţile senine dar mă umplu de viaţă furtunile în seri târzii. Ascult jazz când sunt stresată şi punk atunci când mă plictisesc. Sunt într-un dark mood for shooting dar am inima plină de vise şi fericire nerostită. Zâmbesc complice serii care a poposit pe furiş. Aş fi vrut doar ca azi să nu se sfârşească.
Aştept. Ştiu că va veni. E aici. Şi va rămâne mereu.

Blogul a murit. Trăiască blogul.

Teoretic a murit. Asemenea unui pacient comatos, rămas fără voia sa conectat la aparate, blogul meu respiră artificial, hrănindu-se cu rare vizite întoarse din obişnuinţă de vechi (foşti) amici virtuali. Are încă vise şi poveşti, le creionează mental până la mijloc, apoi se cufundă din nou cu o respiraţie prelungă în corpul inert. Oboseala îl face să nu mai ajungă să le scrie, tastând lacom cu clicuri febrile ca odinioară, adulmecând finalul. Renunţă înainte de atinge tastele, de la o vreme, reci.

Teoretic a murit. Practic blogul încă trăieşte. Trăieşte pentru că simte că îi va veni din nou timpul. Trăieşte pentru că mai are încă poveşti cu prinţese şi corăbii, poveşti cu veri nesfârşite, poveşti cu nori şi ceruri de iubiri mari, poveşti cu drumuri, paşi, locuri. Vremea va veni. Într-o zi, cu totul nesperat, pacientul va deschide ochii şi va vedea din nou lumea de sus.