From blonde to dark

Update:

Mda, pentru că mi-a sărit lumea în cap.

Deci: Şaten. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea.

Fetele mele, Ilinca, Innu, Miki s-au apucat să scrie despre bărbaţi. Mai vesel, mai în glumă, mai ironic, mai serios, ba chiar mai profund. Am scris şi eu despre domnul de la supermarket. Apoi despre domnii cu gentuţa. O fi de la vreme, cine ştie. Sau se ia prin blogosferă mai rău ca răceala asta păcătoasă de mai.

Şi apropo de bărbaţi, mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o zilele trecute cu un coleg. Totul a pornit de la creionarea tipului de bărbaţi care trec prin viaţa unei femei. Şi, în comparaţie cu femeile din vieţile lor, care sunt foarte diverse şi vin în toate mărimile, culorile şi dimensiunile, la noi e ceva mai simplu. Ne alegem bărbaţi după aceleaşi canoane. Cum reuşim, nu ştiu.

Cineva îmi spunea că undeva în străfundul conştiinţei noastre căutăm un bărbat asemenea personajului masculin dominant, în majoritatea cazurilor - tatăl. Şi care deşi doar fizic se apropie, din punct de vedere emoţional sperăm să ne ofere siguranţa şi căldura unei relaţii complete. Oare? La mine nu se aplică.

Apoi mai e o idee. Cum că întâlnim prima mare dragoste şi apoi alegem acelaşi gen de bărbat, în dorinţa de a repeta experienţa. Ca şi cum stereotipul vizual al genera by default aceeaşi zvâcnire. Hmmm. Nici aici nu sunt convinsă.

O amică îmi spunea că pentru ea nu contează. Pot fi şi blonzi şi bruneţi, şi înalţi şi mai pitici, şi slabi dar şi mai pufoşi, mai cu MBA sau doar simpli barmani. Doar să fie. Ei bine, amica încă nu trăise prima mare dragoste, deşi se apropia de 30. Şi atunci? E undeva o şmecherie?

Uite, de exemplu mie, in my very early days, îmi plăceau băieţii blonzi. Când aveam 5 ani m-am amorezat de un coleg de grădiniţă, galben la păr ca spicu' de grâu. Mare greşeală. M-a ignorat total, ba chiar m-a bătut când am refuzat să-i cedez prăjitura. Unii ar spune că şi ăsta e un gest de iubire. În fine, n-a fost să fie.

Apoi, m-am ambiţionat şi în şcoala generală. Acelaşi model: blond, fiţos, indiferent. Am sperat 4 ani. Nu s-a întâmplat nimic.

După care am schimbat foaia. Mi-am spus: la naiba cu blonzii. De fapt sunt chiar naşpa. Şi din momentul ăla nu am mai ieşit niciodată cu un blond. Nope, never. M-am reprofilat încet dar sigur pe un gen anume. Şi aşa am ţinut-o până azi. Brunet. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea. Dacă mă apuc să-i socotesc mă ia cu ameţeală. De la ce mi se trage?! Să mă omori şi nu ştiu. Dar uite că se repetă la nesfârşit, în mod straniu, de controlat.

Home alone

Să zicem că azi e sâmbătă. Şi că deja e ora prânzului. Afară e frumos, nu prea cald dar plăcut. Am de rezolvat câteva mici detalii gospodăreşti şi apoi...apoi vine seara.

Să zicem că sunt home alone. Sâmbătă seara. Hmm, ce aş putea face? O variantă ar fi să fac o baie înspumată, să-mi pun muzică bună şi să citesc o carte. După care să adorm instant. Sau să ies la un film (nimic interesant săptămâna asta...). Sau să mă văd cu nişte prieteni la o bere. Poate. Sau să ies în club cu fetele. Hmm. Sau să fug în lume. Adică aşa, chiar acum. Să mă sui în avion şi să mă întorc mâine seara. Sau...

Pentru sugestii de sâmbătă seară vă aştept. Hai că ştiu că se poate şi mai mult de atât.

The Omen

Mi-am amintit acum câteva zile de vacanţele la mare de când eram mică. Mică-mică. Alea de le 3 ani.

Când visul meu era să mă bălăcesc în apă toată ziua. Iar când venea seara, să fac acelaşi lucru, măcar cu tălpile la mal.

Când reuşeam să beau de două ori pe sejur o sticlă de Pepsi de 330 ml, din care sugeam o zi întreagă până nu mai avea acid.

Când mergeam în parcul de distracţii din Neptun. Ăla, Luna Park, care arată şi acum exact la fel. Ei bine, fascinaţia mea erau maşinuţele (cred că de aici mi se trage...). Până să trec la alea electrice de se ciocneau, la 3 ani marea mea pasiune erau cele mici, urcate pe un suport şi care se roteau lent şi trist. Sau se bâţâiau în faţă şi în spate, forţând prânzul să-şi găsească drumul spre libertate.

Am o poză de atunci (ah, trebuie s-o caut!) cu mine călare pe o buburuză. Pfff, ce mândră eram. Mi se părea distracţia maximă la ora aia. Şi mama ştia că trebuie să bage 3-4 fise până-mi trecea pasiunea.

Zilele trecute am ajuns din nou la supermarketul acela. Nu, nu m-am dus în speranţa de a-l regăsi pe stimabil, deşi ar fi fost amuzant să repet figura, ci atrasă de brutăria locală de unde ies calde din oră-n oră chifle, japoneze, batoane, covrigi, ciabatta, foccacia şi alte bunătăţuri aromate.

La intrare, spre deliciul copiilor, instalaseră ăştia un soi de mini-loc de joacă. Înghesuit - ba chiar era să-i retez unui copil mâna când am trecut cu căruciorul plin - şi cam expirat după cum arătau jucăriile. Ei bine, aici am redescoperit buburuza mea. Ok, nu era chiar buburuză, acum e Mickey Mouse sau Pooh sau Sponge Bob dar tot aia e.

Călare pe un Pooh din ăsta un pitic de vreo 4 ani se legăna plictisit ca într-un perpetuum mobile. Ochii nu trădau nici plăcere, nici veselie, nici interes. Privea aproape catatonic înainte, cu un Chupa Chups în colţul gurii.

Mă opresc o secundă şi îl urmăresc. Hey, this is suppose to be fun! What's wrong this you, damn it?! Maică-să, mai interesată de jucărie de cât el se agita în jur. Ne mai dăm o tură, dragule? Hai că-ţi ia mama şi un Pokemon, ce zici? Puştiul clipeşte rar şi îi întoarce un zâmbet fals. O aşa scârbă de viaţă nu am mai pomenit! Supărat? Nu. Plictisit? Mda. Răzgâiat la maxim? O, da.

La un moment dat maşinăria încetineşte şi dă să se oprească. Uşor, trist, amar se încăpăţânează să mai fie vie. Scârţâie încet, din ce în ce mai încet. Stau să văd ce se întâmplă. Hmmm. Puştiul nu urlă, nu face crize, nu se dă cu fundul de pământ. Nici măcar nu-şi scoate acadeaua din gură să zică ceva. Măreşte ochii şi se încruntă. Iar mama, disperată să evite un dezastru, de-abia nimereşte fanta de băgat jetoane. În clipa în care sunetul sec al monezii pune în mişcare iar jucăria, totul reintră în normal. Mama e clamă. Iar puştiul îşi reia poziţia strategică de general de cavalerie. Nimic nu s-a schimbat.

Ce e cu copiii din ziua de azi? Chiar nu se mai pot bucura de lucruri simple? Sau au atâtea încât nu mai apreciază nimic. Totul li se cuvine. Iar părinţii sunt biete marionete în faţa tiranului. Mie mi-a adus aminte de puştiul din Omen.

Spărtura din cer

Azi am avut o zi agitată. M-am trezit devreme şi m-am pus pe treabă încă de când am deschis ochii. Răspuns la sms-uri, telefoane, stabilit întâlniri direct din pat. Apoi de trimis ceva mailuri (şi verificat blogul!) din bucătărie, la cafea. Alergat prin oraş, fuga la birou înapoi, iar alergat prin oraş. Am terminat târziu, spre 9, când deja se întunecase.

Am avut toată ziua senzaţia că, fiind pe fugă, uit ceva. Ziua a trecut cu repeziciune, traficul m-a bulversat, ploaia s-a jucat cu soarele. Şi în final a învins.

La un moment dat, când am luat o pauză, am privit cu nostalgie cerul încărcat de nori trişti, gri, buluciţi grămadă. Şi deodată am văzut-o. Senină, veselă, timidă, spărtura din cer îmi zâmbea şăgalnic. Aşa cuminte, aşa plină de promisiuni, de linişte, de vise. Şi am imortalizat-o pentru că ştiam că o să plece alungată de furtună.

Privind acum poza îmi amintesc de o melodie specială, în care un vers spune mai mult decât refrenul.

But I know that I love you through the hole in the sky...