vineri, iulie 04, 2008

Româneşte - principii

A doua relatare este despre ceva intim. Ştiu, ştiu...dar nu pot să mă abţin. În general sunt fidelă. Foarte. Prea - aş putea adăga. Nu testez piaţa doar dacă ceva mă nemulţumeşte, ci numai atunci când nu se mai poate. Mă refer la servicii. De exemplu am mers la aceeaşi coafeză (să mă scuze, hair stylist) vreo 10 ani. Până când şaten a devenit negru şi şuviţele m-au transformat în blondă veritabilă. Fără voia mea. Şi pe bani din ce în ce mai mulţi, ca şi cum în timp relaţia noastră s-ar fi consolidat exclusiv în sens pur financiar.

Ei bine, o ştiu pe fata de la cosmetică din anul II de facultate, adică of, de muuulţi ani. E cea mai bună. Cu tot dezavantajul unui salon de cartier, la 10 km de birou, mă încăpăţânez să merg la ea. Repede, bine şi ieftin. Ăsta e secretul. E o regulă care nu prea se mai aplică în ţara asta, dar aici da, încă funcţioneză cu succes. Aşa că de ce mi-aş căuta fericirea în altă parte?

Zilele trecute plec spre salon şi-mi dau seama că nu am cum să ajung la timp. Sun să anunţ, că aşa e frumos. Întârzii 12 minute. Are faţa lungă.
- Hai, să vedem ce-ţi mai fac acum.
???
- Păi ce pot să-ţi mai fac până la următoarea programare. Adică în 18 minute.
Aici eu m-am blocat. Nu numai că ne ştim de când vorba aia, nu numai că am avut bunul simţ să sun da'...era ca şi cum mă certa profa de geografie la teză. Ai venit mai târziu, să fii sănătoasă, vezi şi tu ce mai apuci să scrii.
Nu-mi vine-n minte decât să-i arunc asta (fapt care mă revolta mai mult decât motivele de mai sus):
- Haide mă, păi eu nu am stat data trecută 20 de minute după alta? Şi n-am comentat nimic, se mai întâmplă.
- Nu-i tot una, iubita. Era seara, la închidere, şi nu mi se dădeau peste cap toate programările.

Ei bine aşa ceva nu se face. Nu se spune. Nu unei cliente care i-a călcat pragul de sute de ori. Îmi venea să ies atunci pe uşă şi să-i spun direct în faţă ce gândeam. Dar...era 9 dimineţa, mă trezisem cu noaptea-n cap şi, hai să recunosc, rămâneam neepilată încă o săptămână, până găseam cine-ştie-unde o programare la vreo năucă fără creier sau/şi experienţă.

Aşa că prefer varianta asta:
- Bine, hai repede, că ştiu eu că poţi să termini şi în 18 minute.

Şi aşa a fost. Repede, bine şi ieftin. Dar probabil că a fost ultima şpagă pe care o mai primea de la mine. Acum testez iar piaţa. Poate fi şi o relaţie pe termen scurt, nu zic nu. Numai bine să fie. Şi fără faze.

joi, iulie 03, 2008

Postare de joi

S-a întâmplat de atâtea ori să constat (cu mirare şi amuzament, recunosc) că izbucnirile de moment sunt foc de paie a doua zi, încât de fiecare dată când mă entuziasmez de ceva nu pot să nu mă abţin să nu zâmbesc. Aşa, ca pentru mine.

Mă tot gândesc la proviziile mele de duminică seara. Alea ca pentru al treilea război mondial. Sau pentru o catastrofă naturală. Sau pentru dispariţia rasei umane. M-am gândit şi la asta. Dacă aş rămâne singură cuc? Ei bine, până mă lămuresc ce-o să fac, măcar să am provizii de îngheţată ca să fac faţă depresiei.

Păi a fost cam aşa. Am ajuns acasă cu entuziasm şi energie la cote maxime, mi-am băgat botul prin toate cutiile, am făcut rapid un top al preferinţelor şi m-am mustrat că am aruncat banii pe combinaţii bizare. Am desfăcut şi cutia cu trufe. De control, dacă au pus ăştia altceva înăuntru? Buuun. Le-am băgat la locul lor, frumos în frigider.

Azi e joi şi cutiile sunt în acelaşi stadiu. Adică nici măcar nu le-am mai verificat de duminică seara. Of, unde sunt serile de altă dată cu crize de bulimie? Serile cu masa plină de desert pe post de cină? Şi apoi un mezym mic, ca să mai intre un fursec. Nu mai merge de la o vârstă, nene.

Şi de asta zic, când nu ai, pofteşti de mori. Când ai, nu te mai interesează. E acolo, la îndemână, în x sortimente şi combinaţii. Nimic mai plictisitor. Şi amuzant e că se aplică şi la multe altele. Cum spuneam la un moment dat, iar ajungem la legea lui Gossen.

miercuri, iulie 02, 2008

Alone

marți, iulie 01, 2008

Secretul fericirii

Am tot încercat în ultimele zile să fac ceva să-mi regăsesc buna dispoziţie. Aia adevărată, cu crize de râs până la lacrimi, cu muzică la maxim în maşină, cu demonstraţie de samba în faţa televizorului. Nu mi-a ieşit. Na, dacă nu vrea, nu vrea. Astea vin spontan, neaşteptat, fără motiv, absolut stupid uneori.

Azi mi-am luat inima în dinţi. Că doar e marţi. Deci pot să sparg ghinionul cu 3 ceasuri rele. Aşa că m-am îmbrăcat în roz. Şi mi-am pus şi
sandalele norocoase. Da, ştiu, mulţi vor crede că am innebunit. Eu nu sunt pro roz. Dar mi-am zis de ce nu? Roz pal combinat cu fucsia (eeeee...) ca să moară de ciudă domnii când le explic că asta e de fapt o culoare. Ce e atât de greu de reţinut?!

Dar cireaşa de pe tort a fost (Doamne iartă-mă că am păcătuit în post) un păhărel de pălincă adevărată, tare şi parfumată, ca la mama ei. Băut acum o oră din bunăvoinţa unui om cu suflet mare. Ce să mai zic? Doar că aş milita pentru o petiţie prin care fiecare angajat cu carte de muncă să aibă dreptul la un shot dimineaţa, în loc de banala (şi de multe ori inutila) cafea.

Hai gata, la muncă, că m-a lovit creativitatea.