La molzeu

Aşa era o vorbă acum câţiva ani, când s-a deschis primul mall. Venea lumea ca la muzeu. Prea puţini aveau bani de cheltuit dar hoarde de gură-cască sprijineau într-o rână balustradele până le lustruiau. Unii veneau la poze, pe atunci puteai să-ţi faci poze cu reclamele sau vitrinele. Sau fântâna arteziană. Asta era marea atracţie. Alţii veneau la agăţat. Orice mişca. Nu conta ce, erau la mall. Alţii erau în cârd, cu familia, la vizionat. Aştia erau muzeiştii adevăraţi. Îi vedeai după feţe. Lungi, mirate, fascinate. Din când în când le scăpa câte un ţipăt de încântare.

Anii au trecut, alte malluri s-au deschis, figuranţii au mai migrat, mirajul însă a rămas acelaşi. Week-end de week-end puşti de bani gata şi sărăntoci deopotrivă bat culoarele, acum mai extinse şi mai neonate, în căutare de antren. Glumele proaste şi cultura lipsă sunt la tot pasul. Gherţoi cu burţi ameninţătoare ieşind prin tricourile de plastic fluieră neobositele trompete, gătite ca pentru nuntă. Sclipiciose şi foşnitoare mereu. Şi neapărat puternic mirositoare.

Oamenii obişnuiţi, căutători de senzaţii minore, sunt în continuare priviţi cu milă. Sau, în cel mai bun caz, trec neobservaţi. Aşa eram eu sâmbătă. Faptul că venisem să rezolv rapid probleme gospodăreşti (de mâncat, de băut, de spălat, extremely basic stuff...), total nepregătită cu întâlnirea cu molzeul (îmbrăcată mult prea sport, periculos de nemachiată) mi-au atras priviri dezaprobatoare din partea domniţelor cu hotpants şi poşete aurii (prea aurii după mine pentru ora matinală) şi o totală indiferenţă din partea porcilor spinoşi porniţi la vânătoare.

Deodată însă, în toată plictiseala asta, văd o mulţime bulucindu-se. Vreo promoţie ceva, îmi zic. Sau vreo maşină nouă. Sau vreo hostesă în costum de baie. Ceva însă nu era în regulă. Mă opresc. Un grup omogen de pensionari de provincie asculta fascinat cum o doamnă rotunjoară, urcată pe un podium ca să fie văzută (ba chiar flutura un batic în vârf de băţ, să fie reperată) le povestea despre construcţia mallului. What? Am flashback-uri din excursiile în Turcia când, ca nişte oi bete, urmam teleghidaţi ghidul şi-i sorbeam cuvintele. Mă dau mai aproape să văd mai bine. Toţi pensionarii au în piept ecusoane, unii chiar îşi notează fascinaţi detalii. Un domn mai curajos încearcă să facă o poză cu o savonieră cu film, model din 72, dar e oprit brutal de un bodyguardcu muşchii umflaţi. Doamna ghid îşi încheie discursul, numără gaşca şi cu un gest ferm îî mută la Starbucks, probabil o altă minune modernă a lumii (lor) şi alt punct fierbinte bifat în traseu.

Păi de-abia acum vine lumea ca la muzeu. Oricum cine spunea asta acum 9 ani a avut viziune. Poate nu aşa, dar a avut.

Colecţia de toamnă. De la franţuji.

Totul a pornit de la frustrarea de la rata Veneţia în perioada asta. Visam să ajung măcar 3 zile la festivalul de film. Şi să bat străzile (hmm, străzile sună ciudat în contextul dat) până mă prinde noaptea. Să stau pe plaja din Lido să văd răsăritul iar seara să mă mut în partea cealaltă (adică 200 m mai încolo), pe ponton, să privesc cum soarele mângâie de rămas bun clădirile din Guidecca. Mi-am promis să o fac la anul totuşi. Şi să mă întorc cu o mie de fotografii.

Să revin. De fapt aveam chef de văzut filme. Că asta era ideea. Aşa că am pornit în oraş în căutare de dvd-uri. După două zile fără mare succes am apelat la prieteni. Unde găsesc şi eu filme? Multe şi mai ieftine, dacă se poate. Vezi la Carrefour, îmi spune cineva. Bleah, nu-mi place. Dar mă duc, innebunesc dacă nu-mi iau măcar 5. Vezi că au probleme cu preţurile, îmi spune altcineva. Una e la raft şi alta plăteşti, fii atentă. Ok, ok...

Am fost, m-am înghesuit, nu mi-a plăcut dar mi-am luat. Filme de colecţie, filme seriose, filme de duminică seara. Concluziile sunt două. Una: au probleme cu preţurile dar în sensul bun. Mi-am luat un film cu 2,99. La raft era 29,99.


Şi Ritter Sport a primit cele zece mii de scrisori de la mine. Au adus Ritter Marzipan. I-aş spune şi Mariei dar sunt convinsă că deja are un bax acasă.

Nothing to lose. Nothing to win?

Mă gândeam la o idee, simpatică de altfel, născocită de Adi într-o zi cu soare. Cea cu oportunităţile şi profitatul. Idee absolut corectă dacă vrei să ţi se întâmple lucruri în viaţă şi nu numai să stai să aştepţi. Ok, e mişto să ţi se ofere şanse dar e şi mai interesant dacă profiţi de ele.

Şi uite-aşa gândul meu a mers mai departe, la deciziile pe care le iau de obicei fără remuşcări şi regrete atunci când mă bag într-o treabă. Poate gândesc prea mult, poate analizez cu prea multă atenţie, poate raţionalul învinge (într-o primă fază) emoţionalul. Problema apare atunci când eşti în situaţia de a cântări. Pe de o parte îţi spui că merită încercat, că doar ştie Adi ce spune. În sensul că decât monotonie, mai bine încerci ceva nou, că nu pierzi nimic. Pe de altă parte îţi zici - ok, dar ce câştigi? Cu adevărat ce câştigi. Şi aici începe să lucreze motoraşul. Pui în balanţă monotonia, plictiseala, adaptarea mecanică la o situaţie plană, banală, cotidiană. Şi pe de altă parte scânteia, trezirea, schimbarea, încercarea de a testa, de a privi peste, de a adulmeca noi orizonturi.

Şi-ţi spui, wow, oricum nu pierd nimic, atunci...de ce nu?
Dar dacă ştii că nici de câştigat nu câştigi nimic, ci pur şi simplu schimbi ritmul, dai un impuls sinusoidal vieţii. Doar atât. Merită?

(răspunsul meu mai târziu, până atunci să vă aud pe voi)

Logică masculină

- Tati.
...
- Taaatiii.
...
- Tati! Dormi?
...
- Dormi, tati?

- Tu ce crezi?
...
- Eu ce ar trebui să-ţi răspund? Dacă dorm, deci răspunsul e da, oricum nu am cum să-ţi răspund. Dacă strigi de 3 ori la mine oricum m-ai trezit deci nu !!!!, acum nu mai dorm!