Din criză în criză

Azi noapte am crezut că s-a stricat televizorul. Pe la ora două, când oamenii normali dorm şi ceilalţi se uită la OTV, am butonat pe antene. Pe trei dintre ele. Imaginea era identică. O domnişoară isterică, cu rât de purcel şi şolduri periculoase striga la un domn, Ionel, care nu nimerea un nume care să conţină trei de A. Se enervase probabil (iar domnului îi tremura vocea, intimidat fiind) şi se piţigăia din ce în ce mai tare, agitând un arătător dinspre flip-chart către cameră şi invers.

Ora era mult prea mică, aşa că schimbat postul, scăriţa şi ciocănelul urechilor mele fiind deranjant excitate. Însă domniţa m-a urmărit, ca în filmele proaste de groază, pe următoarele trei canale.

Mă întreb oare antenele sunt în plină criză financiară de au bani doar pentru duduia? (Mai ales) la cum arăta, da.

Şi apropo de OTV, mai acum câteva zile distinsa doamnă era vedeta serii la Dan Diaconescu. După ziarele de ieri, deja e vedetă naţională. Ok, am înţeles de ce e divă porno, se vede clar. Sunt curioasă însă cum reuşeşte să se camufleze când practică meseria de zi, cea de detectiv particular. Aici zău dacă pricep cum face.

Drumul revoluţionar

Spuneam că aştept premiera asta.

Am fost, am văzut (cu tot cu floricele) şi-l declar primul film bun al anului. A meritat nominalizările la Glob, le merită şi pe cele la Oscar.

N-aş spune multe despre el, e de văzut. Doar că nu este un nou Titanic, nu e romanţos, nu e lung şi plictisitor, nu e un alt film american. Nu are nici cel mai genial scenariu. Iar traducerea titlului e jenantă. Însă tensiunea emoţională e punctul forte. Iar faptul că, atâta timp cât ai trecut măcar uşor prin viaţă, reuşeşti să te identifici cu fiecare parsonaj în parte, cu trăirile lui. Te regăseşti şi te emoţionezi, trăieşti fiecare dramă şi bucurie în parte.

Actorii performează cu adevărat (pe lângă Kate şi Leo, Kathy Bates şi Michael Shannon), regia e de zile mari iar muzica m-a uns perfect la suflet. Este un film minunat despre dragoste şi ură, gelozie şi neacceptare, comunicare şi neînţelegere, egoism şi frustrare. Dar mai ales despre vise şi curajul de a fi altfel. Şi, în final, despre renunţare. Eu am tras concluzia. Nu mai vreau să renunţ la vise.

De văzut. Recomandat de Pisicot.

Ignoranţă

Mâţă de showroom. Cum ar veni, o pisi.

Parfum de primăvară

Mi-am promis de o mie de ori să nu mă mai abat de la poteca strâmtă, din asfalt proaspăt turnat, care leagă triumfal parcarea de intrarea în bloc. Are şi ea rostul ei, nu e pusă acolo fără scop.

Însă teoria asta se aplică numai dacă reuşeşti să ieşi din maşină, cocoşată de sacoşe, să ai o mână liberă pentru chei şi telefon şi alta pentru a închide portiera şi de a te sprijini de un copac, în cazul în care avântul cu care te-ai aruncat afară te face (prea des şi deloc amuzant) să-ţi pierzi echilibrul. Cel fizic, adică pur gravitaţional, pentru că cel psihic a fost abrupt distrus de răcnetele vecinilor pensionari senili care zbiară la două dimineaţa că ai parcat pe locul lor (imaginar, de cele mai multe ori).

După toată povestea asta deci ar trebui doar să ţin drumul drept, pe poteca strâmtă (aia din asfalt proaspăt), să vâr cu mâna desprinsă de pe copac cheile în broasca de la intrarea în bloc şi ta-daaa, gata.

Ei bine nu. Ruptura s-a produs la momentul smucirii de pe scaun şi aruncării, cu tot cu pungi, în afara maşinii. Moment în care teroria cu mâna liberă şi copacul nu s-a mai aplicat, deci am păşit pe lângă poteca cu pricina, direct în rondul cu flori, pământ, gunoi şi alte mizerii. Mizerii aromate pe care aveam să le descopăr mai târziu, sus, în intimitatea căminului, când căldura nu a scos doar hainele de pe mine, dar şi mirosul de rahat la suprafaţă. Cizmele (favoritele evident, TH) au fost dezinfectate riguros spre obsedant cu apă, săpun, deodorant, parfum şi aşezate afară, pe balcon, pentru orice eventualitate.

Aleea e sfântă. Că de aia a fost asfaltată. La fel şi numerele la loto. Aud că e report. Caca e un semn. Deci nu văd decât un viitor fericit şi fără griji.