Niciodată nu am crezut în poveşti. Rectific. Nu în cele din cărţile de copii, alea cu happily ever after. Am crezut însă mereu în vise, întâmplări, întâlniri, fericiri. Şi împliniri, mai ales împliniri. Iar când m-au bântuit paranoic dubiile, viaţa a râs preţ de o secundă şi mi le-a trântit în braţe, plocon, să le trăiesc. "Asta se întâmplă doar în filme!". Aha...desigur, ia de-aici să vezi.
Însă au venit mereu furtunoase, bulversante, scurte şi intense. Ca o descărcare setoasă de adrenalină. Uneori au stat ani, alteori luni, câteodată numai clipe. Însă, ca orice lucru care se întâmplă cu un motiv, au fugit înapoi la locul lor, bifând în cartea sorţii to do list-ul personal.
Vorba lui Mika.
Şi totuşi...
Însă au venit mereu furtunoase, bulversante, scurte şi intense. Ca o descărcare setoasă de adrenalină. Uneori au stat ani, alteori luni, câteodată numai clipe. Însă, ca orice lucru care se întâmplă cu un motiv, au fugit înapoi la locul lor, bifând în cartea sorţii to do list-ul personal.
Vorba lui Mika.
Şi totuşi...
4 răspunsuri:
biiiine, pisicoti. macar ati renuntat la nori... pentru o vreme :)
Poate ca nici nu trebuie sa credem in ele. In povesti. E bine sa ne aplecam urechea pentru a invata ce e de priceput. Eu as spune mai degraba sa nu credem prea mult in vise. Povestile sunt pentru adormit copiii, insa visele ne pot duce acolo drumul poate fi fara iesire. Din vise se pot naste dubii bulversante, scurte si intense.
Ilinca, norii sunt, doar că mai văd şi printre ei :)
LZ, a visa cu măsură e răspunsul. Nu?
Masura viselor chiar e un greu. Eu le confund permanent cu un sir lung de iluzii. Incerc insa sa stau cat mai mult cu ochii deschisi...
Trimiteți un comentariu