sâmbătă, noiembrie 29, 2008

Brioche Dorée

Traversam agale Bulevardul Saint-Michel. Aş fi grăbit pasul, vântul rece nu-mi dădea pace. Vârfurile degetelor îmi îngheţaseră, fularul alunecase uşor pe gât, lăsând răcoarea dimineţii să mă trezească. Dar îmi era greu. Mă simţeam bine lenevind cu paşi somnoroşi pe trotuare, alegând colţuri parfumate pentru fotografii, trăgând cu ochiul pofticios în magazine, zâmbind complice soarelui răsărit după colţ. Complet surpinzător pentru frigul de afară.

Deodată aud sughiţuri. Şi paşi grăbiţi. Apoi sunet spart de tocuri înfrânate. Răsuciri de călcâie. Şi iar paşi. Şi plânsete. Hotote. Mă întorc şi văd o domnişoară cu un basc mare, verde, aruncat neglijent pe o parte. Părul roşu, cârlionţat îi flutura pe umeri, tresăltând odată cu sughiţurile. Se opreşte pentru o secundă în faţa unei vitrine, îmi pare că se linişteşte, apoi izbucneşte din nou în plâns. Surprinzător, nu se ascunde. Hohotele sunt vocale, gemetele vin natural, intuitiv. Nimeni nu pare să o observe. Însă eu nu-mi pot deslipi ochii.

Deodată scotoceşte în poşetă. Mai întâi cu răbdare, apoi agitată. Cu un gest brutal înhaţă o brioşă. Sfâşie hârtia şi îşi înfige buzele în glazură. O văd cum înghite grăbit şi se îmbujorează. Lacrimile se usucă, ochii se limpezesc. Zâmbetul revine. Se şterge stângace de ciocolată la colţul gurii. Apoi începe să râdă. Isteric. Aruncă elegant ambalajul de Brioche Dorée la coş şi porneşte veselă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas locului privind-o cum se îndepărtează. De fiecare dată când îmi amintesc de ea mi-aş dori să am şi eu mereu la mine brioşa mea poleită. Proaspătă, aburindă, glazurată. Să mi se topească ciocolata pe buze, să strănut zahărul vanilat presărat deasupra. Să-mi descarce instant endorfină. Să-mi vindece tăcerile. Să-mi redea zâmbetul. Să fie pilula mea de fericire.

vineri, noiembrie 28, 2008

Semne

Cercetătorii iar n-au avut ce face. S-au gândit (şi sunt mai mulţi, nu doar cei britanici) să tragă nişte concluzii, bizare după umila mea părere, despre femei şi felul în care se comportă în pat. De parcă bărbaţii ar ţine cont de astfel de semne, hmmm. Cum ar fi să vadă o domniţă frumoasă foc dar care merge de parcă ar avea un băţ în fund şi ar zice: nu, îmi pare rău, cu siguranţă nu m-ar satisface, next please. Bărbaţii nu ţin cont de gesturi de genul ăsta nici să-i pici cu ceara (sau ţin? vă rog, dacă mă înşel amarnic, treziţi-mă acum, până nu e prea târziu).

Trei dintre cele mai suspecte indicii semnalate de cercetători sunt vârsta, gusturile la îngheţată şi comunicarea. Să le iau pe rând.

Cică femeile tinere nu reuşesc să se relaxeze suficient cât să se simtă bine. În schimb cele mature îşi exprimă mai uşor dorinţele şi acţionează să le îndeplinească. Totul frumos până aici. Şi corect. Dar studiul continuă. La menopauza, nivelul de estrogen scade iar cel de testosteron creşte; femeile încep atunci să fie mai interesate de sex. Haoleu. Menopauză? Îmi închipui zâmbetele tinerilor domni îngheţând citind asta. Când spui femei mature visezi la 30-35, nu?!

Bun. Să trec la îngheţată. Pe scurt cele care adoră îngheţata de cacao sunt compatibile cu amatorii de îngheţată cu aromă de căpşuni. Iar celor cărora le place îngheţata de vanilie se înţeleg cu cei cărora le place îngheţata cu alune. Adică totul se reduce la 4 arome? Şi dacă scădem alergicii (căpşuni, alune) cu ce mai rămânem? Cam nasol, mă gândesc la cei cu gusturi bizare, oare unde se încadrează...

Cât despre comunicare, ăştia zic că dacă cei doi au ritmuri similare în conversaţie, vor rezona frumos şi în pat. Eu mă gândesc aşa. Că dacă sunt doi repeziţi vor termina ce au de spus imediat şi clar vor avea mai mult timp de răsfăţ nonverbal. Deci, recunosc, aici au dreptate.

Ok, am râs şi azi, oare până luni ce studii mai scot? Zău că şi aici se resimte criza.

joi, noiembrie 27, 2008

Deceuri

  • De ce ne trebuie de fapt paradă de 1 decembrie?
  • De ce se fac două repetiţii, în două zile lucrătoare (duminica trecută ce avea?)
  • De ce se închide circulaţia exact între orele când lumea se buluceşte în oraş (noaptea nu merge?)
  • De ce nu sunt poliţişti care să "fluidizeze" traficul în centru, ci doar poliţişti care interzic accesul pe străzile adiacente Kisseleff?
  • De ce am făcut marţi dimineaţă oră şi 50 de minute în 9 km? (azi i-am păcălit, sâc!)
  • Şi, vorba unui prieten, de ce naiba tot repetă ăştia defilarea? Nu se face la fel de 50 de ani încoace?!
  • Plus bonus: de ce în Bucureşti nu ninge, în schimb aruncă cineva de sus cu ace de gheaţă?

marți, noiembrie 25, 2008

Substitute for sweet

Scriam acum ceva vreme despre prietenii cu fiţe. Situaţia nu s-a schimbat de atunci, parol. Aceleaşi pâini de unică folosinţă, aceleaşi sandvişuri nesimţit de scumpe. Plus cafea departe de a se numi bună. Bonus, scuze zilnice: nu avem pungă, luaţi dumneavoastră cutia în mână.

În schimb am căutat şi am găsit un înlocuitor dulce-dulce, mult mai bun, mult mai rafinat şi cu intens parfum parizian.
La marele mall s-a deschis Paul. Cine a mai dat cu nasul (sau cu gura?) prin Franţa, ştie ce spun. Azi m-am răsfăţat aşa cum numai o prinţesă ar merita.

Acum aştept weekend-ul, visez la cafea amară cu spumă de lapte şi tartă cu nucă de cocos...

luni, noiembrie 24, 2008

Apus citadin


vineri, noiembrie 21, 2008

Băi, Bovis

Dacă te cheamă BOVIS LEND mi se pare normal...

La pachet cu iarna manelelor feat. bursuci, salami, cuceritori, minuni şi alţi domni. Şi bonus Bănică Jr.-şup-şuap.


joi, noiembrie 20, 2008

Ratoni şi vrăbiuţe

Frigiderul scoate sunete. Discrete, ce-i drept, dar stranii. Adică oricât aş încerca să mă conving că e de la instalaţie, tot sună de parcă cineva ar juca table.

La început am dat târcoale încercând să-l surpind. Nu ştiu cum naiba tăcea exact când lipeam urechea de metalul rece. Cum mă aşezam pe canapea, iar începea cu zarurile. Sau, şi mai amuzant, am avut senzaţia clară că cineva are o bronşită. Mă gândeam să pun un sirop de tuse pe frigider, poate-i trece.

Când ziceam că m-am obişnuit, a început hota. De dimineaţă stăteam liniştită, la o cafea. Hota zice ceva pe limba ei. Nu pricep, aşa că repetă. E închisă, evident. De data asta nu mă las, îmi trag scaunul fix sub ea şi stau la pândă. Fâl-fâl. Poc-poc. Pauză. Şi iar. Zbanggg. Aha, te-am prins. Pun mâna şi zgâlţâi tubul. Zgomot precipitat înăuntru şi apoi zvârrr. Două vrăbiuţe fug mâncând pământul.

Pfffiuuu, deci nu sunt (complet) nebună. Însă cu frigiderul, sincer, încă nu sunt convinsă. Oricum nu m-ar mira să văd într-o seară un raton cărând provizii.

miercuri, noiembrie 19, 2008

Paris. Amicii.

La plimbare


Siesta


Tupeu de vrăbiuţă


Curajoasa


Terorista


În pauza de prânz


Isteria


Un prieten curios


Finally free (preferata mea)



luni, noiembrie 17, 2008

Autism

De la o vreme experimentez involuntar o stare comună cu autismul. Definiţia din dicţionar, recitită cu teamă, îmi dă fiori recunoscând simptomele. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensa trăire a vieţii interioare.

A legăturilor psihice... Nimic mai adevărat. Fizic, senzorial, le percep pe toate. Cu încetinitorul ce-i drept, în slow-motion, precum amintirea terifiantă a unui accident de maşină, când în spatele volanului eşti spectatorul propriului tău film de groază. Privirile necunoscuţilor mă săgetează după ce pun
seara capul pe pernă, flashurile duduilor grăbite într-o după-amiază leneşă de duminică mă ard, mijind ochii fotofobic, de-abia în momentul tandru al unei băi înmiresmate.

Intensa trăire a vieţii interioare...dau oare prea multă importanţă senzaţiilor proprii? Stau şi mă întreb asta după ce, încordată ca un arc, îmi tatonez cu întrebări retorice stomacul. Emoţii prea mari? Nelinişte? Stres? Dureri? Trăiri intense. Da, de fapt, asta e. Eu şi cu mine. Mă analizez ca un medic în faţa unui pronostic dificil. Analizele au ieşit bine, pacientul e pe moarte.

Aş vrea să fie invers. Aş vrea să mă desprind de mine, să mă abandonez preţ de o clipă. Să închid ochii şi să continui un vis spontan, născut într-o dimineaţă banală, la o cafea. Aş vrea să las lumea să ma trăiască, aşa cum sunt. Să încetez să nu văd în afară şi să mă opresc să privesc înăuntru. Să mă vindec de sindromul autist-egoist, care mă face să uit de restul. Să mă pot ridica, din nou, să fotografiez, cadru cu cadru, lumea de sus.

duminică, noiembrie 16, 2008

Cu vocea stau mai prost...

Din ciclul complimente. Pe care nu (prea) am ştiut niciodată să le primesc fără să nu mă intimidez.

Mama are un stil simpatic şi foarte personal de a complimenta lumea. Face analogie cu o vedetă. Ceee ce nu-i rău, de fapt. Dar de multe ori vedetele sunt de carton. Cântăreaţa aia, actriţa aia din telenovelă, prezentatorul ăla de la matinal etc. De exemplu cu o Kylie Minogue nu se prea întâmplă să fie nimeni comparat, nici aşa, de la distanţă.

Şi dacă acum câteva luni am râs de răul altuia, adică de complimentul adresat unei verişoare cu tunsoare nouă, în stilul folcloristic-pop-dance Carmen Şerban, mi-a venit şi mie rândul.

Mama:
- Superbă culoarea! Iţi stă foarte bine.
Eu:
- Da? Pe bune? Mulţumesc.
Mama:
- Da, a ieşit perfect. Semeni cu Aura Urziceanu.

Era, evident, un compliment. Trebuie să mă obişnuiesc cu chestiile astea odată :)

vineri, noiembrie 14, 2008

Paris. Luminile.

Partea a doua. Pentru romantici :)
Va fi şi o parte a treia, poate şi a patra...








joi, noiembrie 13, 2008

De joi

Amestecate. De joi dimineaţa.

Cică Jennifer Rush vine să cânte de revelion în Timişoara. Wow, acum 20 de ani cântam cu peria-n baie singura ei melodie (acum, pe bune, mai are şi altele?). Şi oricum pe atunci îi spuneam Geni Făraş, că aşa se înţelegea.

Fetele de la Sugarbabes au aprins luminile de Crăciun la Londra. Miliarde de beculeţe, pentru două luni de acum încolo. Pffff, dacă le prindea bunică-miu că fac asta pe aici le rupea picioarele. Ale dracu' paţachine, economie nu ştiu să facă. Că or plăti ele factura.

Iarna e ca vara. Cine nu crede, să le vadă pe fetele astea două. Cică în Germania aşa se iese la plimbare. Interesant. Un motiv în plus să emigrez.
(N.R. Mi-a spus mie Ilinca, sunt şi băieţi drăguţi pe acolo.)

Am aflat şi o veste zdrobitoare. Broasca ţestoasă George şi-a regăsit degeaba libidoul. Că l-a regăsit înţeleg, dar degeaba? Cum să-l regăsească, mă, degeaba? Un libidou regăsit face întotdeauna toţi banii, parol.

Azi-noapte a fost lună plină iar eu am dormit tun. Şi, cum spunea tot Ilinca (o citez cam des, ştiu) o zi care se anunţă tristă poate începe cu zâmbet larg chiar dacă e ceaţă afară şi 2 grade în termometre.

Mi-e foarte poftă de cafea. Aromată, spumoasă, cam aşa adică. Fug să-mi fac. Şi revin cu episodul 2 din Paris.

miercuri, noiembrie 12, 2008

Dovada

- Hihihihi. Ia uite, mă, că-l caută.
- Lasă-mă, nebuno! Ce-ai?

Scenă de colţ de stradă, într-un cartier select. Patru măturători REBU. Trei ele şi un el. El, sfrijit, timid, juma' de buletin. Două dintre ele fetele bune, puse pe glume, genul gospodine şi neveste cuminţi. A treia, clar şefa, domină grupul. E oacheşă, cu privire ageră şi picioare lungi. Mai înaltă cu un cap decât restul şi plesnind de atitudine, face ordine şi disciplină pe trotuarul din faţa băncii. Bodyguardul priveşte uimit. Se pune într-un cot pe bancomat şi aşteaptă.

- Dacă s-a lăudat fraierul că-şi bagă ..., hai să vedem dacă are. Că io nu cred.
Zice şefa (pe jumate hlizindu-se, pe jumate ochindu-şi colegul ca pe pradă).

- Haide, fată, că doar aşa se zice. Ce, vrei să ţi-o arate?
Îşi face cruce una din fete. Zâmbeşte timid, totuşi e în plină stradă.

Şefa se repede ca un vultur asupra şoarecelui, îl înhaţă pe bietul Marinică şi-l operează direct la ouă, în văzul tuturor. Acesta, jenat, nu zice nici pâs, suportă cu stoicism scena apoi îşi scutură hainele bodogănind.

- Are, bre. Şi bârnă şi ouă. Sunt la locul lor. Bravo, Marinică, n-ai minţit.
Victorioasă, şefa se tăvăleşte de râs.
Bărbatul, niţel umilit, jenat, un pic amuzat, dar deloc în apele lui, se face că strânge frunzele cu spor.
Bodyguardul face ochii mari, şi-mi aruncă o privire surprinsă.

Faza se derulează în faţa ochilor mei, nici nu apuc să opresc. Zâmbesc larg, mi-ar fi plăcut să-i surprind într-o fotografie. Şi mă gândesc că poate ţara asta are nevoie de un bărbat sincer, cum e Marinică şi de o femeie cu iniţiativă, ca şefa găştii de măturători.

marți, noiembrie 11, 2008

Paris. Toamna mea.

Pentru că mi-e greu să aleg din cele 400 de fotografii, m-am gândit să încep astăzi cu o temă preferată. Toamna mea. De data asta cu aromă de croissant şi café au lait.

Va urma.









duminică, noiembrie 09, 2008

Termina(l)-te-aş

Din obişnuiţă, doar făceam drumul a 5-a oară, îmi zic că din momentul aterizării până la hotel fac o oră, hai o oră jumate. Cu tot cu schimbat metrou, control paşapoarte şi recuperat bagaj.

Nţţţ. Pentru că franţujii s-au gândit să mă gareze undeva în capătul aeroportului*. Cum să explic mai bine? De la mama naibii încă 3 km. În terminalul F (nu, nu mai sunt litere după...).

Pe scurt: de când puse avionul roţile pe pistă şi până când ridicai bagajul - 40 de minute. Din care 10 mers pe jos, 10 cu scările rulante (sus, jos, drept, iar sus şi în final iar jos), 10 rătăcit şi întrebat la informaţii şi 10 cu trenul, spre terminalul B, ăla civilizat, unde bagajele aşteptau cuminţele, că ele nu alergaseră în halul ăsta.

Mda, m-am întors. Felicitările, masa, dansul şi fotografiile - coming soon.

* şi nu, nu am zburat cu lowcost.

marți, noiembrie 04, 2008

Away

Câteva zile vă părăsesc. Ne revedem la sfârşitul săptămânii. Take care!

luni, noiembrie 03, 2008

Blog&Roll

Am fost, m-am distrat, n-am cântat dar am râs de şi cu alţii. Promit ca la anul să mă fac şi eu de râs. Evental accesorizată în brand-ul propriu :)

Povestea, în imagini.

s-a cântat

s-a ronţăit

s-a spionat

prinţesele au stat la poze


s-a lăsat şi cu dureri


s-a băut şi s-a fumat

s-a râs (între prieteni)


şi în final s-a spus pa

duminică, noiembrie 02, 2008

Que no soy nada sin tu amor


Da, îmi place... Şi s-a cerut postată aici, duminică, aproape de miezul nopţii.