Deci se poate

UPDATE:
Azi plouă. Plouă! Unde sunt blocajele de altă dată?
Mă simt ca în Vanilla Sky, într-un oraş părăsit...am avut surpriza să găsesc gol rondul din Lahovari (chiar nici o maşină parcată??!) şi să fiu prima maşină la semafor la Perla. Şi ce e amuzant e că aş putea să mă obişnuiesc cu asta :)

Cine era de vină pentru balamucul din trafic? Sistemul. Organizarea. Resursele. N-avem poliţişti destui. N-avem un sistem bine pus la punct. A! Şoferii. Circulă aiurea. Parchează unde au chef. De fapt sunt de vină că circulă, în general.

Ce vorbiţi, băi? De o săptămână trec prin centru fluierând. Dimineaţa nu e chiar o surpriză dar seara...oooooo, numai eu ştiu cât mă luptam să fac 45 de minute până acasă. Acum ajung în 20. Poliţişti binevoitori peste tot. Plus că de data asta chiar îşi fac treaba. Oare au descoperit deodată secrerul dirijării? Nu mai aruncă basca, nu se mai scarpină-n cap, nu mai ridică din umeri neputincioşi.

Ştiu că au plecat destui din Bucureşti dar minunea se întâmplă de o săptămână. Deci trăiască Summit-ul. Dacă ăsta e preţul pe care trebui să-l plătim ca să circulăm, eu sunt pro.

Protest în numele somnului

Mă scoate din minţi treaba asta cu "dormim mai puţin". Când eram mică îmi aduc aminte cum primăvara toată lumea era îngrozită că atunci când "se dă ora" (se dă cui??!), dormim mai puţin. Nimeni nu aprecia că a venit primăvara, că se întunecă mai târziu, că e cald şi bine. Nuuuuu, problema era cu dormitul mai puţin!

Acum, după mai bine de 20 de ani, la ştiri se anunţă acelaşi lucru: "sâmbătă noaptea dormim cu o oră mai puţin". Pardon? Eu dorm cât vreau, să fie clar! Dacă am chef, dorm şi până la 12. Ok, recunosc, astăzi o să am mai puţin timp de leneveală sau de blogăreală. Dar de dormit? Ce vorbiţi, băi?

Ştiţi ce? Să dormiţi voi mai puţin!

De gustibus

Hmmm. Tough choice!
Eu totuşi aş rămâne cu bruneta.

Back to basics

De multe ori e nevoie să experimentezi lucruri noi ca să realizezi ce îţi lipseşte cu adevărat. Sau ce nu îţi face bine. Sau de ce ţi-e de fapt dor. Mă gândesc că poate e nevoie să te rupi de monotonia clipei şi să evadezi ca să poţi percepe ceea ce de fapt simţi. Poate ai nevoie de un alt decor în care să te poţi privi clar, transparent, obiectiv.

Weekend-ul trecut m-am regăsit complet dependentă de lucruri tehnice, reci, egoiste. Primul lucru a fost să verific legătura cu exteriorul. Cum?! Fără tv 3 zile? Fără internet? Şi mobilul? M-am luptat să prind semnal, gâfâind până sus pe deal. Am reuşit cu greu. De sus totul părea încremenit. În liniştea nopţii, doar eu păream desprinsă din alt film. O pată albă, agitată.

Apoi-încet-am renunţat. Am renunţat să fiu dependentă. Mi-am propus 3 zile să mă bucur şi de alte lucruri. Să nu am deadline-uri, să nu am stresul soneriei telefonului, să uit de penibilităţile de la tv. Să mă rup de calculator şi de seri lungi butonând în neştire.

M-am simţit ca într-o clinică de dezintoxicare. Prima zi a fost grea. Cu tentative de a renunţa la tot şi de a fugi acasă, cu nelinişte permanentă şi ochii fix pe ceas. Şi apoi, încet-încet, m-am supus. Am pornit agale în regăsirea unei alte lumi, demult uitate.

Uitasem să adorm ascultând greierii şi să mă trezesc într-o linişte ireală. Uitasem să număr stelele pe cerul de smoală, departe de oraş. Uitasem mirosul fânului. Am regăsit liniştea poienilor înfruzite şi m-am bucurat de primii boboci de flori. Am retrăit amintirile copilăriei şi am găsit răgazul să stau minute întregi privind cerul. Am uitat de E-uri, de UHT, de mezel în vid, de cola, de pâinea feliată. De alergii şi fobii. De claxoane şi betoane. Şi-am stat ore întregi în faţa şemineului, depănând povestea mai departe.

A fost o experienţă pe care aş fi regretat dacă nu aş fi trăit-o. Poate întradevăr avem nevoie să ne regăsim din când în când.

Dar duminică la prânz am simţit cum mă cheamă înapoi. Încet, am resimţit fiorul. Dorul de locul meu. Dorul de acasă.

Mă gândesc că poate că suntem o generaţie programată să se alimenteze permanent cu energie. Să devină dependentă de cotidian. Să-şi dorească să simtă oraşul, cu bune şi cu rele. Să panicheze dacă e prea linişte. Să devină agorafobică şi alergică atunci când visează cu ochii deschişi într-un câmp de ţară. Să refuze mirosul aspru de animal, în schimb să inhaleze involuntar zilnic poluarea. Să uite să uite de toate şi să se regăsească. Măcar din când în când.

Când s-o împărţit norocul

Dumnezeu le vede pe toate. Ne dă la fiecare după cum merităm. Ştie el să le aranjeze astfel încât să nu se supere nimeni. Zău că-i aşa. Adică...dacă-ţi dă prea mult pe o parte, cu siguranţă îţi ia pe alta. Haţ-haţ. Te-a liniştit.

Dimineaţă încercam să mă calmez că am făcut o alegere proastă. Am încercat un nou traseu spre birou. Not good. Şi deodată văd în spate un gipan încearcând să-şi croiască nepoliticos drumul. Claxoane, scârţâit de frâne, şicane. Înjurături. Tipul, şmecher nevoie mare. Zâmbet batjocoritor, scobitoare în colţul gurii, telefon Prada la ureche. Tot tacâmul.

Şi deoadată trage pe dreapta. Opreşte fără avarii, fără pardon, fără nimic. Pe banda 1, pe Magheru. În spate nemulţumiri, ochi daţi peste cap. Ce să vă fac fraţilor, dacă l-aţi lăsat?! Acum însă am marea revelaţie. Gipanul negru are ornamente portocalii. Multe. Mască şi stopuri. Jante. E chiar asortat cu zarurile de la retrovizoare. Deschide portiera. Şi, ca prin minune, prinţul din poveste se transformă într-un pitic în trening. Un metru şi-un ziar. Dar cu papuci Versace. Şi-un kil de gel în păr. Ignoră mulţimea furioasă şi-şi vede de treabă alene în magazinele de la Scala, continuând la telefon. "Păi da băi vere, nu-ţi zisei eu că merge treaba? Iese frate banu'..."

Doamne, mulţumesc că faci dreptate. Mă gândeam că frumuşelul cocoţat sus în gip, cu scaunul ridicat la maxim, e un răpitor de inimi. Că le are pe toate. Dar se pare că în afară de 80.000 de coco investiţi prost într-un fier hidos, l-a văduvit soarta de multe.

Kind of disease

De ceva timp mă simt ciudat. Am o stare de agitaţie, de nerăbdare. Un val de energie îmi străbate permanent sufletul.

Deschid ochii dimineaţa şi, după adaptarea înceată la lumea reală, pornesc frenetic în daily routine. Indiferent cât de devreme mă trezesc sunt mereu în priză. După o oră gata, ultima gură de cafea o sorb în picioare şi năvălesc pe scări.

Accelerez şi mă fofilez în trafic încercând să ajung la birou. Nu sunt în întârziere. Atunci de ce nu stau calmă la semafor? Am puseuri de nerăbdare care mă fac să schimb la întâmplare posturile de radio.

La muncă aceeaşi doză de adrenalină. Puls accelerat. Simt nevoia să încetinesc. Să spun: stop. relax. take it slow.

Adorm târziu organizând ziua de mâine. Făcând planuri. Rememorând clipele plăcute. Încerc să mă relaxez. Nici o şansă. E ca şi cum ceva m-ar ţine în viaţă şi m-ar hrăni cu energie. De cele mai multe ori îmi place. E o senzaţie minunată. Şi totuşi. Simt că oraşul mă agită. Mă suprasolicită. Mă înghite.

Aş vrea să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru noi. Pentru vise construite pas cu pas. Pentru gânduri ferite de iureşul cotidian. Pentru o gură leneşă şi profundă de aer în piept.

Duminica trecută, am realizat toate astea când, în lenea dimineţii am zăbovit în pat, întinsă pe burtă, privind la nesfârşit marea. M-am învelit în pătură şi-am scos doar nasul. Am deschis geamul larg şi am adulmecat briza. Am ascultat pescăruşii şi vântul.

Aş vrea să fac asta mai des. Să-mi găsesc timp să imortalizez senzaţii. Să gust clipa. Să nu uit. Să nu las să treacă momentul fără să-l simt cu adevărat.

Am reuşit săptămâna trecută, pe marţi, când am avut un drum pe lângă Bucureşti şi am oprit mută pe marginea drumului de ţară. Am stat 5 minute şi am făcut fotografii. Doar atât. Apoi am pornit înapoi. Ce am văzut e aici. Ce am simţit e tot aici.

Good to be back

După 3 zile de pauză, am revenit. Nu ştiu dacă am găsit ceea ce căutam dar escapada a meritat. A fost o încercare de a vedea viaţa altfel. Fără mobil, fără televizor, fără internet. Fără blog. A fost un soi de spălare plăcută de creier. Un fel de stop-erase-rewind. Am experimentat lucruri noi, am revăzut imagini de care uitasem, mi-am găsit timp pentru small stuff. Dar mai multe despre asta, altădată.

Apreciez că voi aţi rămas aici, că m-aţi citit şi că, o parte dintre voi, aţi şi răspuns. Şi mă bucur că au fost unii care nu au făcut-o. E şi tăcerea un mod de a spune ceva. Nu m-au surprins răspunsurile dar am regăsit în fiecare dintre voi un anumit personaj, ceea ce m-a făcut să zâmbesc.

Salutare celor care au comentat pentru prima oară. Vă mai aştept şi cu alte ocazii, căci vor mai fi. Şi apropo de asta, nu ştiu de unde ideea că mă las de blogureală. Că o ucid pe Pisicot. Zău aşa! Nici gând. Am fugit puţin în lume. Şi am revenit, aşa cum am promis. Îmi pare rău dacă îi dezamăgesc pe cei care se aşteptau să renunţ. Nţţţ.

O să scriu în continuare. O să scriu pentru mine sau ce îmi place mie, aşa cum spune Rareş. O să scriu la fel ca şi până acum. Dar o să ţin cont de tot ce-aţi spus voi acolo. Adică...dacă publicul o cere...

Şi să nu uit: Motanes - am search sus de tot, în stânga. Nashu mare - cum adicătelea obligat? Innu - keep believing...

Şi pentru nemulţumiţi:

Am fugit în lume

Am fugit în lume. Am plecat să mă regăsesc. Nu ştiu unde, nu ştiu cum, nu ştiu dacă şi când mă voi întoarce. De fapt ce e sigur în viaţă? Aşa că v-am pregătit o temă de weekend, ca să nu vă plictisiţi. Am renunţat la sondaje, că nu au deloc succes. Aşa că vă întreb direct:

1. Cum aţi ajuns aici?
Asta nu e partea a doua la "cum am ajuns eu aici" :-))
Sunt curioasă de unde aţi aflat de Pisicot. Intuiesc majoritatea copleşitoare a răsunsurilor dar s-ar putea să am şi surprize.

2. Ce vă place cel mai mult la blog?
Innu spune că e cozy. Un amic zice că arată bine grafic. Vreo doi mi-au spus că le-au plăcut aventurile mele...sper că s-au referit strict la poveşti.

3. Ce nu vă place?
:-))
Întotdeauna e loc de mai bine, deci...acum e momentul. Public. Scoateţi colţii, puneţi-mă la zid, umiliţi-mă. Condica de sugestii şi reclamaţii rămâne deschisă peste weekend.

4. Ce poveste v-a plăcut cel mai mult?
Eu am preferatele mele. Dar toată treaba e foarte subiectivă.

5. Ce vreţi să vedeţi mai departe pe blog?
- Aventurile lui Pisicot (amuzante şi 90% reale).
- Poveşti despre locuri (că am cam umblat în ultimul timp...). Bonus poze.
- Idei şi cugetări din categoria "uite cum trece viaţa", "am iubit şi-am suferit", "aş da timpul înapoi"...
- Destăinuiri din viaţa reală. Nţţţ.

Hai că ajunge. Să vă bucuraţi de viaţă!

Bebe 2

R., stăpâna familiei regale a reuşit. A născut o fetiţă frumoasă şi - sunt convinsă - deşteaptă ca şi ea. Iar bebe 1 cred că e tare mândru, după cum vedeţi.

Vorbe de duh

Mi-aţi făcut poftă. De râs. Iar Adriana, doamna de la magazinul mixt, chiar m-a somat să le fac publice. Aşa că am cules câteva vorbe de duh.

Ce caută lumea pe google...e treaba ei. Dar cum ajunge la mine...asta e o altă poveste.

- bloguri triste. nu, din contra.

- jak noris&cichi chean. preferaţii mei.

- ciocănitoarea doctorul copacilor. în fine. depinde de ciocănitoare...

- alo sunt eu picasso. nu, sunt eu, Pisicot.

- aventurile lui cristofor columb/aventurile lui nemo. ia să caut, că aştia iar fac prostii pe blog.

- amintiri frumoase de primăvară şi de iubire. cine n-are, caută pe net :-))

- bărbat înşelat. unde, aici??!

- criza barbaţilor de 30 de ani. şi eu ce treabă am cu ei?

- criza barbaţilor de 40 de ani. aoleu. ăăăăă.....

- freza braziliană. pentru cunoscători.

- idei de agăţat. vreau şi eu, că mi-am ieşit din mână.

- maşină de spălat neagră. interesant. unde găsesc? aaaaa, nici ei nu au găsit dacă au dat căutare pe net.

- cappuccino şi sarcina. eu vreau să ştiu ce se întâmplă la combinaţia cafea neagră şi sarcina. iese mulatru?

- centrul imaginar al intersecţiei. dacă e imaginar, cum să-l găsiţi, idioţilor?

- programator udat grădina. ăsta e aşa, pe final, cuţit în rană, da?

Cum am ajuns aici

UPDATE.
Pentru Yume.

1
- Pfiuuu, ce fiţă şi cu blogurile astea! S-au găsit isteţii să refuleze pe net. Măcar de-ar scrie chestii interesante.

2
- A dat boala-n ei! Tot omu' îşi face acum blog. Au/n-au ce să scrie, postează. Ce contează că nu le răspunde nimeni!

3
- Hopa...prietenii mei încep să-şi facă bloguri. Hmmm. Devine interesant. Ce de chestii de citit...Şi blogrollu' ăsta. Am ajuns să-i citesc pe prietenii prietenilor. Pe soţiile prietenilor prietenilor. Pe amantele soţilor prietenelor prietenilor.

4
- Zmeul are blog. Chestia devine serioasă. Citim, citim, citim. Devine pasionant. Ce frumos scrieee...Pfiuuu, ce deştept e! Până la urmă treaba asta cu blogurile e fun.

5
- Auzi, tu nu-ţi faci blog?
- Euuuuu? Ce draq să scriu pe el? Voi cu talentele voastre de ziarişti măcar aveţi subiecte. Şi scriitură, deh. Deşi, în fine, sunt destui pe-afară. N-au nicio legătură cu scrisul.

6
3 ianuarie. Plictiseală. Somn. Zăpadă de-o prăjină.
- Hai că tot te plictiseşti, îţi fac blog.
- Biiine, fă-mi. O să moară într-o săptămână!
- Nu-i adevărat. Hai, cum să te cheme? Pisik?...ăsta e luat. Pisicot?
- Pisicot?
- Pisicot e ok. Şi-ţi trebuie şi-un titlu.
- Aventurile lui Pisicot. Deşi...o să zică lumea că scriu poveşti cu tâlc :))
- Hai să vedem ce iese.

- Şi să fie roşu. Vesel, da? Fii atent, începem aşa: pentru lucruri triste vizitaţi...

Wind of change

Mi-am dorit părul lung. Luuung. După ani în care coafeza dădea rateuri scăpând întâmplător foarfeca sau răbdarea mea ajungea la limite extreme, mi-am văzut visul cu ochii.

Pleata fluturând în vânt până departe spre talie. Pfiuuu, de vis. Coafuri patentate in-house: placă turbo duminica seara când nu aveam timp sau bucle tip albă-ca-zăpada când aveam chef de variaţiuni.

Şi totuşi gloria are şi ea răgazul ei. Nu durează o veşnicie. Ceva la un moment dat se schimbă. Poate m-am plictisit. Poate părul pur şi simplu nu se mai aşează bine. Poate am obosit să văd în oglindă acelaşi stil. Sau poate faptul că am ajuns unde vroiam mă face să îmi doresc să schimb ceva.

Sau poate e primăvară. Şi simt din nou fluturaşii.

De aici şi ideea ce sondajul. Pisicot blond sau brun? A fost un simplu exerciţiu. O curiozitate a mea despre cum mă vedeţi voi. În condiţiile în care foarte mulţi da fapt nu mă cunosc. Pentru că vroiam să schimb ceva m-am gândit să văd ce spun şi alţii. Intuiam şi răspunsul. Dar...

Păi a fost cam aşa. Mai întâi am vrut să mă tund bob:

Dar am renunţat. Ştiam că o să plâng de-o să-mi sară cămaşa că nu mai am păr. Plus că lui îi place mult prea mult părul lung. Şi ar fi fost...cum să zic, ca un afront. Şi un război iscat acum nu-i o ideea bună.

Apoi am vrut să fiu şatenă:

Şi din nou am avut remuşcări după ce 3 prietene au strâmbat din nas. Iar el, mirosind ceva, mă tot chestiona dacă chiar vorbesc serios. Şi ştiu figura pe care o ia în următoarele 3 luni. Nu zice nimic direct dar insinuează.

Iar sondajul...sondajul m-a surprins chiar şi pe mine. Pro blond 55%. Hmmm. Încep să-mi pun întrebări. Despre cei care intră aici. Mă gândesc că poate ar trebui să mai întreb şi alte lucruri.

Cât despre schimbare, pentru că pentru mine nu am reuşit să o fac, poate e momentul să o fac pentru el. Pentru domnul blog. Adică să scriu şi despre alte lucruri. Să vedem atunci cum mă percepe lumea. Că acum văd că trec drept blondă!

Just sunshine pieces

Weekend mood

Enjoy! See you soon.

Gânduri de primăvară

- Ce frumooos, săptămâna viitoare e 1 martie.

Am scăpat de iarnă!
- Aoleu.
- ...
- 1 martie. Ăsta vine şi cu 8 martie, nu?
- Hmmm.
- Păi da, că pentru noi e un stres.
- Ce vorbeşti, Franţ, cum adică stres? Câte iubite ai? Dacă ai peste 3 e complicat. Altfel n-ai nicio scuză.
- Deci ce vrei să-ţi iau?
- Aaaaa, nu mă lua aşa. Ştii ce? Să nu-mi mai iei nimic.
- Bine :)
- Zău, decât să te stresezi...
- Hai nu fii supărici. Bine, dacă nu-mi spui... cine ştie ce-ţi iau. De 1 şi 8 martie se iau chestii d'alea de păr, nu?
- Poftim?!
- Păi, uscător. Sau perie d'aia de coafat.
- De unde ai scos-o?
- Sau ceva electrocasnice?
- Mmmmmmmmmmm. Acum înţeleg istoria cadourilor de 1 martie de până acum!
- Am glumit.
- Sper. Dar tot nu mai vreau nimic. Mă gândesc cu groază ce ai putea să-mi iei!

...

Acum vreau să-i mulţumesc pentru cadourile de anul ăsta. Au fost cele mai frumoase de până acum. Şi de 1 şi de 8 martie. Iar sâmbătă mai primesc unul. Ştiu eu. Împachetat cu soare şi miros de mare.

Melange

În primul rând mă simt datoare să fac un update. Mi-a revenit cheful. Exact când nu mă aşteptam. Pe ploaia asta. Oare sunt pe dos? Dimineaţă m-am ciocnit de feţe obosite. De moace adormite-n trafic. De claxoane la nervi. Hihihihi, eu făceam karaoke :)
Treabă tot am, gămadă. Ei şi?
It's good to be back!

Apoi, am experimentat - din nou - ceva straniu. Mi se întâmplă destul de des. Visez ceva, apoi uit. Şi în timpul zilei retrăiesc visul. Hmmm. Azi dimineaţă, pâş-pâş spre maşină. Ploua uşor. Miros de ciment ud. Şi mi-am amintit. Acelaşi peisaj, aceleaşi haine. Aceeaşi ploaie. Aceeaşi senzaţie. Că îmi strică freza cea nouă. Strange...

Ok, am mai visat că mâncam măsline, aşa că am furat deja două din frigider. Şi că înotam. Aici nu cred că se mai aplică regula. Dar poate înseamnă că ar trebui să-mi iau un costum de baie nou.

Memoires of Pisicot

Deşi se vrea a fi o leapşa de la Innu, este de fapt o dorinţă mai veche de-a mea. De a regăsi parfumul zilelor calde de vacanţă, de a resimţi mângâierea braţelor care m-au crescut, de a revedea cu ochii minţii culorile de altă dată.

Interesant este cum fiecare personaj din amintirile mele este legat cu fire nevăzute de o dimensiune anume. Pe bunicul de exemplu îl revăd mereu cu capul în jos! De câte ori mă concentrez să mi-l aduc aminte aşa cum era acum 25 de ani, îi redescopăr chipul răsturnat, grijuliu să nu cad de pe bara din parc. Acolo mă cocoţam şi mă spânzuram cu picioarele în jos ori de câte ori mă lua de la şcoală. Am căzut de vreo două ori. Şi odată am luat direct în dinţi un leagăn. Cu tot cu copilul din el.

Iar bunica mă priveşte mereu de jos. Îmi ajunge cu greu la umeri. Pentru că de fiecare dată îi redesenez chipul în zăpadă, la munte. Ea urmărindu-mi paşii. Eu, ţopăind sus, pe gardul de beton. Îi întind doar mâna din când în când, ca să nu-i dau emoţii. Şi bunica mai înseamnă salată "orizontală" şi supă de "cosmonaut". Whatever that means.

Vacanţele de vară sunt legate de un alt personaj. Cu vorba blajină şi miros de zahăr vanilat. Şi de malul Trotuşului. De zgârieturi de la tufa de zmeură. De măciulii de seminţe de mac. Şi de lupte cu cocoşul. Şi de plânsete când nu am putut să-l mănânc.

De la 4 ani îmi revin în minte piciorele goale, cu jeg de-un deget. Porumb copt pe grătar şi vată de zahăr la iarmaroc. Fântâna de la răscrucea din sat şi cobiliţele din lemn. Şi mama foc şi pară că mănânc de pe jos.

Văru-meu n-are niciodată chip. Pentru că 90% din timp ne cafteam pe sub masă. Imagini cu picioare şi vânătăi e tot ce a rămas.

Şi totuşi. Prima amintire. Oare toţi îşi amintesc? Ştiu când a fost prima dată când ceva s-a întâmplat? Eu îmi amintesc un gust de cafea. Şi acum sunt moartă după aroma tare şi cremoasă de cappuccino, în cerul gurii. Poate pentru că mama a avut şi ea o poftă în sarcină...

Dar prima amintire adevărată din viaţa asta o am probabil de la 1 an. De-abia mergeam. Atingeam cu bărbia marginea patului şi mă luptam să ajung la un scaun. Văd braţele mamei care încearcă să mă prindă. Şi rochia. Da, aia e. Cum a ştiut? E preferata mea! Aşa, ia-o de pe scaun şi îmbracă-mă. Vernil, cu buline mari, albe. Simt şi acum printre degete materialul. Aspru, cu volănaşe albe. Cu fermoar la spate...Ah. Şi miroase a poale-n brâu.

Peste ani, amintiri ca astea mi-au rămas perfect în minte. Cadre exacte, schiţate cursiv. Iar altele, mai noi, mai dramatice s-au şters. Poate că e bine, poate că nu. Până la urmă ne amintim oare ce vrem cu adevărat să ne amintim? Ne încăpăţânăm să blocăm aici, aproape, doar ce ne face să zâmbim? În timp am învăţat să alungăm din noi umbrele? Am reuşit să selectăm reţeta fericirii şi să o repetăm? Mi-ar plăcea să cred că da.

IKEA-land. Not so easy.

M-a inspirat clientul cu nr. 765.
Cât de absurdă poate să fie situaţia? Probabil la fel ca aici:

Azi nu am chef

Update. Aşa poate mă înveselesc.

Nu am chef aaaaazi, nu am chef aaaaazi.
Nu am chef de nimiiiiic.

Din păcate am treabă. Multă. Ajutor! Aştept şi provincia.

Crazy little thing (called spring)

Vorba cântecului. Anumite lucruri te fac s-o iei ga-ga. Aşa şi primăvara. Primăvara trezeşte pasiuni.

Hai, recunoaşteţi că cel puţin odată în viaţă v-aţi îndrăgostit nebuneşte. Aşa, cam pe vremea asta. Şi mai târziu v-aţi dat seama că avea legătură doar cu vremea.

Sau că deodată casa nu mai e cum era şi lucrurile nu mai stau la locul lor. Clar, e momentul unei curăţenii generale. Mobilă schimbată, dormitor rezugrăvit, perdele noi.

Părul. Ah, părul. Fetele ştiu. Te apucă o bruscă schimbare de mood. Vrei atunci, exact în clipa aia să-i faci ceva. De cele mai multe ori te ţii de cuvânt. Urmările însă nu sunt de cele mai multe ori fericite.

Cheful de ducă. Aici e cu dus şi întors. Dacă ai chef de vacanţă nu-i rău. Cel mult goleşti cardul rezervând online biletele de avion şi hotelul pentru un weekend în care probabil vei lucra. Dar mai e şi varianta că pur şi simplu nu mai ai chef de nimic. Şi vrei să pleci - la propriu - în lume. Am văzut-o şi pe asta. Din punct de vedere medical, e un semn.

Anul ăsta la mine a debutat azi primăvara. Nu astrologic, nu calendaristic, ci pasional. M-am sculat cu planuri nebuneşti. Direct la showroom să văd o maşină. An de an fac aceeaşi chestie. Mă apucă cheful de schimbat maşina. Câteodată e balon de săpun, câteodată îmi reuşeşte. Anul trecut am trecut la limită pe lângă îngroparea în datorii. Aşa că anul ăsta, cine ştie? A reînceput nebunia. Calcule, configurări, culori, tapiţerie sport, volan în piele, scaune încălzite. Îmi trebuie ESP? Consumă cam mult. Nu e rata cam mare? Roşie? Nu roşie. În nici un caz. Fără senzor de parcare. Dar cu trapă. Neapărat. Leasing pe 2 ani? Şi avansul?...

Am alegat-o pe autostradă. Fuge mâncând pământul. Dar în rest? Hmm. Nu ştiu ce să zic. Mai caut. Mâine poate mai văd una.

Pe seară ajung obosită acasă. Zi plină, scularea prea devreme, mă ştiţi doar. Mă întind în pat. Stau un pic, doar un pic. Hai că închi şi ochii. Juma' de oră şi pe urmă facem ceva de mâncare, da? Juma' de...

După două ore nu înţeleg ce e cu mine. Am pleoapele grele şi afară e întuneric. Mi-e sete şi am poftă de Dots. Ştiu eu un baton întreg în frigider. Am adormit? Eu? La prânz?

De asta zic, primăvara vine la pachet cu pasiuni nebune. Şi te face să dezgropi experienţe uitate.

Fabrica de vise

Am intrat în crize. Panică maximă. E deja martie. Deci ce facem la vară? Unde mergem în vacanţă?

Aseară, la ceas târziu în noapte, mă apucase cheful de ducă şi dezbăteam cu Innu problema spinoasă a locurilor de văzut în vara asta. Şi atunci mi-a venit ideea să adun aici informaţii, recomandări şi păreri foarte personale. Şi din ce-o să rezulte, eu promit să aleg.

Păi să încep cu locuri pe care le-am văzut eu.

Sau, în fine, măcar o parte.
- Turcia. Minunat. Dar am fost deja de 3 ori.

Suficient deocamdată.
- Italia. Magnific. Am fost de 4 ori. Idem.
- Egipt. Fascinant. De 2 ori anul trecut.

Deocamdată iau o pauză.
- Spania. Mulţumesc, mi-a ajuns.

Poate un weekend la Madrid.
- Malta. Interesant. Şi atât.
- Portugalia. De balamuc. Mai vreau!
- Londra. Am fost în '94. Cam de multişor.

De luat în calcul.
- Viena. Nu, mulţumesc.
- Paris. No comment.

Şi ce vreau neapărat să văd.
Categoria "fezabile".
- Muntenegru
- Sicilia
- Sardinia
- Grecia
- Praga
- Amsterdam

Categoria "de vis".
- Cuba
- Mexic

- Zanzibar
- NY
- Hong Kong
- NZ

Hai să vă văd şi pe voi.

Tulibu dibu douchooo

De la bulgari.

Pont de economii

De ce e greu să faci shopping în România? Pentru ca doare. Pentru că de fiecare dată încerc să nu mă enervez. Pentru că de fiecare dată, miloasă din fire, găsesc scuze incompetenţilor. Există un pattern. Cu cât te depărtezi de centrul oraşului, cu atât dai peste mai multe obstacole. Nu că la Cocor ar fi bine. Dar e mult mai greu la Cora. Sau în Auchan. Sau la Metro, doamne fereşte-mă să mai ajung acolo!

Am ajuns, din pură întâmplare, la Carrefour Militari. Alegere neinspirată, aveam să aflu mai târziu. Am lista de cumpărături în minte, mă duc chitită la raionul de cosmetice.
- Domnişoarăăăăă!
Mă fac că plouă. Poate nu sunt eu. Sau poate-i trece.
- Alo! Staţi aşa!
Offf.
- Sacul, daţi-mi sacul.
- Pardon?
- Să-l sigilez.
- Poftim?
- Păi nu e voie cu sacul aşa în magazin.
Îmi blestem zilele. După 2 ani renunţ şi eu la geantă, mă îmbrac sport şi poftim!
- Dar e geanta mea, cum să-l sigilaţi? Ce, doamnelor le sigilaţi poşetele?
- Aia e altceva.
Ok, cedez.
- Şi dacă-mi sună telefonul, ce fac?
- Îl desfaceţi, n-are nimic.
Ce pretenţii am şi eu de la doamnele bodyguard... Luna trecută, la o filmare noaptea în Auchan, nu aveam voie să mă uit în vitrine! Privirea drept înainte, direct către budă. Şi repede înapoi, fără window shopping!

Ajung la raion. Studiez, testez, aleg. Sunt gata. Unde-i vânzătoarea? După un sfert de oră mă duc să cer ajutor. Am dat-o prin staţie, vine imediat, îmi zice un domn. După încă 10 minute, plictisită, reiau strategia cu scăpatul ojelor pe jos, la descurajare. Apare una. Tacticoasă, bibileşte nişte hârtii. Cât costă ăsta? Ufff...Pfff...păi eu nu ştiu, vine fata imediat.

Vine fata. Deja tropăi, nu mai am răbdare.
- Vreau asta, asta, asta şi asta.
Şi începe.
- Aşa n-avem decât tester, aşa s-a terminat, aşa doar pe negru şi p-ăsta ... Floricooo, tu ai acolo? P-ăsta nu-l mai avem.
Moooaaamă. Fac cu nervii.
- Bine, da' ce-aveţi? Dacă din 4 produse nu pot să iau nici unul, ce aveţi?
- Eu sunt nouă, vă rog să nu vă enervaţi că mă dă afară.

Am pierdut o oră absolut degeaba. La ieşire, altă poveste. Nu pe aici. Păi nu am cumpărat nimic. N-are importanţă, avem reguli. Se iese pe unde e indicat, nu aşa, halandala.

Deci cum să fie simplu să faci shopping în România? Eu cred că asta e o strategie de descurajare a tinerelor domniţe de a-şi toca economiile aiurea şi de a-şi goli cardurile pe prostii. La mine funcţionează.

Spring stuff (Pisicot version)

Leapşa de la Teo.

Planuri de primăvară.

Adică ce am de gând în următoarele 3 luni.

1. Pentru că Pisicot se simte foarte bine în pielea ei...
- să rămân la fel de veselă şi plină de energie (nu, nu iau droguri, nici măcar vitamine)

2. Pentru că Pisicot are grijă de ea...
- să mă apuc din nou de sport
- să merg la masaj
- să ajung la doctor(i) pentru revizia de sezon: dentist, ginecolog, internist (da, la dr.B)

3. Pentru că Pisicot este o sensibilă...
- să fiu iubită şi răsfăţată la fel de mult ca în ultimele luni
- să dăruiesc mai mult decât înainte

4. Pentru că Pisicot este o plimbăreaţă...
- să mă reîntorc la locul cu scoici
- să merg în parc mai des
- să fug un weekend acolo

Şi leapşa merge mai departe la Motanes, la Robin, la Innu, la K şi la M.

My Saturday piece of heaven

Scularea, doamnă Scoică! Hai că-i târziu.
- Mmm...
- E şapte jumate, mai mergem?
- Mmm...
Încet, încet procesez. Azi e sâmbătă. Deci dormim. Nici în zilele de lucru nu deschid ochii înainte de opt jumate. Şi atunci?... Scoică? Scoică a zis?! !

E 1 martie şi-am primit un cadou împachetat cu soare, mare şi miros de scoici în sos de vin. Trebuie doar să reuşesc să mă trezesc şi să pornesc la drum.

Peste două ore gonim pe autostradă. Lenevesc somnoroasă pe scaunul din dreapta. Soare timid de primăvară, cer senin, câmp înverzit, şosea pustie. Desfac un redbull rece. Poate prind viaţă.

După încă două ore, aproape am ajuns. De pe înălţimea falezei se zăreşte un drumeag şerpuit care coboară către mare. Deschid geamul şi simt mirosul sărat. Inima îmi bate mai tare. Ştiu că acolo, jos, mă aşteaptă. Copilul din mine ţopăie pe loc de nerăbdare. Încă o curbă şi încă una. După un pâlc de copaci mi se dezvăluie. Aşa cum o lăsasem. Cu valuri zgomotoase, cu stânci acoperite de alge, cu stoluri de pescăruşi, cu briză blândă.

Alegem o masă sus pe ponton, cât mai aproape. Pe rând trec chelneriţe cu platouri parfumate. Mor de poftă! Şi-apoi ne pornim. Hamsii, heringi, midii mari, midii mici, midii prăjite, midii coapte, pâine prăjită şi bere locală. Pe rând şi combinate. Şi apoi iar de la început.

În jur, lume pestriţă. Doi îndrăgostiţi care se sărută non-stop. Un grup vesel de băieţi cu ochi alunecoşi după chelneriţe. O familie cu doi puşti şi-un pui de Terranova. Fără şmecheri, fără gipane, fără muzică, fără gălăgie. Se aude doar marea şi sfârâitul peştelui pe grătar. Pisicile lenevesc şi ele la soare.

Plecăm către casă spre seară, când soarele se ascunde după nori şi vântul rece ne aminteşte că totuşi încă e iarnă.

Dacă în rai e atât de linişte, dacă în rai e atât de frumos, dacă în rai se găteşte atât de bine, vă rog rezervaţi-mi un loc de pe acum.

Zi de babă

Azi e baba mea. Acum... nu ştiu exact ce înseamnă asta. Că dacă e frumos afară îmi merge bine anul ăsta? Sau că sunt eu bună şi am suflet mare? Ce contează! Ziua e frumoasă, m-am trezit cu chef de viaţă, am cântat în maşină (A-ca-pul-coooo, sole, tanto soleeeeee!). Aşa că înclin să cred că va fi o săptămână bună.
Ceea ce vă doresc şi vouă.

Dosarele nesimţirii

Azi am ales să merg cu autobuzul la o reuniune de familie. Era frumos afară, soare, duminică. Ba chiar aveam şi bilet. Mototolit, recuperat dintr-un buzunar de jeanşi, dar încă funcţional.

Urc pe uşa din mijloc. Destul de aglomerat. „N-a venit de 40 de minute”, îmi zice o doamnă mai în vârstă, cu pălărie şi ochelari mari de soare. În fine, mă îndes şi eu.

Ceva însă nu-mi miroase în regulă aici. Sunt câteva feţe de şmecheraşi. Şi cum intuiţia mea nu prea dă greş, mă extrag cu efort dintre fundurile proptite strategic în dreptul uşii şi mă mut mai în faţă, lângă un cuplu cu un bebeluş.

Şi cum mă legănam spânzurată de bară, începe să miroasă. A nespălat. Caut sursa. Poate fi domnul îmbrăcat în trening. Sau puştiul manelist care dă din cap pe ritm de Salam. Sau cei doi bărbaţi cam veseli şi cu privirea înceţoşată. În nici un caz bebeluşul. Deoadată tresar. Mă jucasem în staţie cu Mopsu', un dulău din cartier. O fi... poate da... Discret îmi adulmec palma. Niente. Nada. Zero.

Ceea ce-mi demonstrează din nou că animalele sunt curate. Iar noi încă mai avem multe de învăţat.

La mulţi ani!

Astăzi e ziua cuiva foarte, foarte drag.
Şi ştiu că îi place asta:


I could be brown
I could be blue
I could be violet sky
I could be hurtful
I could be purple
I could be anything you like
Gotta be green
Gotta be mean
Gotta be everything more
Why don't you like me?
Why don't you like me?
Walk out the door

UPDATE: pentru că e o zi superbă, am decis să evadez către un loc minunat...vă povestesc la întoarcere.