La plimbare

Ieri a fost ziua cea mare. Pentru prima dată au fost scoase din cutie, au fost evaluate, privite, admirate şi în final încălţate. Au coborât cu emoţii scările, au păşit în lift şi apoi s-au cuibărit timide în maşină.

A meritat aşteptarea. Ieri au văzut oraşul. Au şi muncit odată cu mine, ba chiar mai pe seară au ieşit la un suc şi la clătite cu Nutella. Aşa, ca să le cinstesc... Şi nu au fost geloase că le-au căutat surate la Roma. Că ochii mi-au fugit după linii perfecte şi tocuri ameţitoare. După culori incredibile şi preţuri pe măsură.

Hmmm... feels so good to start the week-end :)

Vacanze romane (la prima parte)

Primul lucru care mi-a venit în minte când am vrut să scriu despre Roma a fost montajul din Snatch. Au fost 38 de ore trăite intens, în fugă, respirate minut cu minut. 25 de ore fără somn dar cu plăcerea descoperirii locurilor noi şi regăsirii colţurilor dragi. Şi condimentate cu cafele aromate cum numai acolo există. A fost puţin dar mult în acelaşi timp. A fost obositor dar energizant.

Sâmbătă, dis de dimineaţă, am pornit la drum la ora când mulţi încă dormeau.

Şi mai târziu, după ce oraşul s-a trezit, mi-am făcut prieteni.

M-am pierdut în mulţime.

Şi apoi m-am oprit să vorbesc cu macii.

Am privit oraşul de sus. Supus şi tăcut la picioarele mele.

Apoi am ajuns la un castel. Mi-am căutat prinţul dar nu l-am găsit.

Poate pentru că fugise cu o blondă într-un Ferrari.

Aşa că m-am consolat privind cerul. Am ameţit.

Şi deodată mi-am întâlnit îngerul. Care avea şi el un prieten.

Şi mi-au arătat o parte din rai.

Mai târziu m-am întâlnit cu un prieten drag. Şi am avut o discuţie tandră, ochi în ochi.

Mai târziu am mers la o cafea.

Şi în final am adormit istovită.

Noi doi

Mă tot gândesc de câţiva ani că suntem de fapt doi. Nu neapărat din motiv de zodie. Ci chiar simt că suntem doi aici, înauntru.

Mă regăsesc în două locuri în acelaşi timp, măcar ca senzaţie. Sau sunt şi veselă şi melancolică în acelaşi moment. Mă vreau independentă şi liberă ca pasărea cerului dar tânjesc să aparţin cuiva. Vreau să fac totul deodată şi să lenevesc cu ochii-n tavan exact în acelaşi timp.

Mă vreau sofisticată şi simplă în acelaşi timp. Sunt o mare plimbăreaţă dar cu dor intens de casă. Ascult şi Madonna şi Marilyn Manson. Sunt extrem de timidă acum iar maine ard de pasiune. Îmi place tequila dar fac şi cure intense de fresh de portocale - câte o lună întreagă.

Am amici grămadă dar prieteni puţini. Visez la mulţi prieteni dar mă sperie apropierea. Am plâns la Gladiatorul dar mi-a plăcut la nebunie şi Fight Club. Şi lista poate continua până mâine dimineaţă.

Mai mult, am două zile de naştere. Oficial...îmi merge bine. Nu, oficial sunt pe 28. Practic pe 27 (mama ştie mai bine), astă e avantajul celor născuţi la miezul nopţii. Aşa că primesc felicitări şi azi şi mâine, ceea ce nu poate fi decât plăcut. Ok, nu înseamnă că primesc de două ori cadouri deşi ar fi o treabă...Dar mă bucur de două ori. Cum să zic? Nu m-am hotărât încă. 27 sau 28? Hmmm. Amândouă :)

Şi pentru că deja mă simt datoare (pentru că azi şi mâine doar primesc), vă dau şi eu ceva. O dedicaţie, nu de alta dar varianta asta din concert m-a dus la disperare azi. Nu ştiu de ce. Sau poate da.

While I was gone

Curios lucru, cât am fugit în week-end au fost lucruri care mi-au lipsit şi altele de care nici nu mi-am amintit. O fi bine, o fi rău...nu ştiu, dar a fost cam aşa:

Missed
Să conduc. Tare. Cu trapa deschisă. Cu muzică bună.
Să lenevesc pe canapeaua din sufragerie cu laptop-ul în braţe.
Să simt mirosul ploii.
Să fac o baie. Cu spumă şi toate cele.
Să dorm. Mult. Profund.


Ignored
Blogul.
Tv-ul, ştirile, breaking news-urile.
Deadline-urile.
Gustul cafelei (pentru că am făcut perfuzii cu cappuccino delicios din oră-n oră).
Tequila (pentru că am dat-o pe vin).
Nervii, scandalul, fiţele, paranoia românească (m-am lăsat dusă de atmosfera zen, de zâmbete, de relaxarea de acolo).

Nu

Nu, azi nu e ziua mea. Mă simt datoare să spun asta. Dar apreciez că v-aţi gândit la mine :)

Ilinca, pe fugă am zărit şi dedicaţia, o să o savurez diseară odată cu cele 150 de poze ce aşteaptă să fie descărcate din camera foto.

Şi...aveţi puţintică răbdare, revin.

Same old story

Am început ziua de miercuri cu o performanţă. M-am trezit la 6.30. Pentru Pisicot este o performanţă. Tot ce e înainte de 8 is bad juju. A urmat o cafea pe fugă şi un colţ de senviş. Apoi o cursă nebună prin oraş, cu şicane şi manevre, cu scurtături şi semafoare prinse în ultima secundă. Cu muzică bună şi poftă de condus. Şi o a doua performanţă. Traversarea oraşului până la ieşirea spre Piteşti în 45 de minute. Not bad, huh?

Da, revizia la maşină, asta era. Ajung cu jumătate de oră întârziere. Dau peste un domn simpatic, cu privire blândă şi înţelegătoare. Prea blândă şi înţelegătoare.
- Păi deja am băgat alte maşini pe rampă. Mai durează. Dar ce, vreţi să staţi aici să aşteptaţi?
(Nooo, mă gândeam s-o iau frumos la plimbare pe centură şi să mă întorc pe la 2.)
- Dap.
- Bine, o să dureze vreo 3 ore. Ce probleme are?
- Păi în afară de revizie să-mi schimbaţi becul ars.
- Foarte bine că aţi venit la noi, e complicat de schimbat.
Mie-mi spune? Ultima oară am stat 3 ore cu un bec în mână şi cu cartea tehnică în cealaltă scărpinându-ne în cap. Eu şi 2 bărbaţi, zic, încercând să fac o glumă. Mă priveşte cu milă şi compasiune. Încep să mă simt prost, parcă eram la examen şi eram clar cu lecţia neînvăţată.
- Şi mai ce?
- Filtrul de aer, zic. Că i-am dat drumul şi tuşeşte.
Asta era iar o glumiţă însă în clipa în care o pronunţ îmi dau seama iar că nu e bine. Ia iar faţa de om înţelegător şi zâmbeşte cu compasiune. Arş. Clipeşte des şi emană milă. Ce naiba? Asta am ajuns să provoc bărbaţilor? Pe vremuri era altfel...
- Cum a-di-că tu-şeş-te? îmi repetă încet, ca şi cum aş fi tâmpită. Explicaţi-mi.
- Adică a pornit mai greu şi a scos praf, scame, chestii. E normal după iarnă.
Se uită de parcă spun tâmpenii.
- Şi mai e şi trapa. Să o cureţe băieţii.
- Da' ce-are? S-a stricat?
- Nu, dar la fel, după iarnă se adună praf. Şi tot dumneavoastră mi-aţi zis s-o curăţ măcar odată pe an.
- Ei, să vedem, poate nu e cazul.
Ce naiba? Vorbesc la pereţi?

Timp de 3 ore beau două cafele, două ape şi citesc o carte. Şi constat că vară e doar afară. Înăuntru cineva setase aerul condiţionat pe 16 grade. Sau poate aşa era el, pornea doar pe rece. Rece-rece. După un timp încep să mă foiesc, să tuşesc, să mai cer o cafea fierbinte, să întreb care-i treaba. Fata de la bar pare că nu înţelege. Ce-i drept are o helancă cu mâneci lungi şi pantofi. Mă uit la mine cum sunt îmbrăcată şi-mi zic că nu-i a bună. După încă o oră terminasem cartea iar unghiile erau palide spre vinete. Ies afară. Reuşesc să mă încălzesc puţin dar mă plictisesc. Intru înapoi şi recitesc primele pagini. Mă plictisesc rău. Lângă mine un tip cu un laptop. Să îndrăznesc? Nu, mai bine nu. Dăm în altele...
- Gata maşina.
Gata? Gata??! Nu mă mai interesa că e târziu şi că am treabă la birou, ci că eram ca un rahat degerat şi că tot ce vroiam e să plec.
- Mai durează 20 de minute să vă completeze formularele, să vă facă factura.
(Fără nu se poate?...)

Plec. În sfârşit plec. Nici măcar nu m-a durut inima când am trecut cardul prin POS. Nici când m-am împiedicat de emoţie când am văzut în showroom ultimul model de RS.

Dar vai, maşina mea era în hainele vechi. La fel de gri, la fel de amărâtă. Hei, cu spălatul cum rămâne? E clar, bad juju sculatul ăsta cu noaptea-n cap. Dacă e să nu se întâmple, clar rămâne nespălată. Forever.

Confirmarea

Nu mai e pâine. Nu mai e pâine. Nu mai...asta mi-a venit în cap pe drum spre casă în seara asta. Aşa că opresc la nonstop-ul de la colţ să iau o feliată cu seminţe, preferata mea. Acum, dacă stau bine şi mă gândesc am devenit chiar dependentă. Dimineaţa senvişuri, la prânz senvişuri, seara - dacă mă ia foamea - tot senvişuri. Hmmm.

Mă întind să iau pâinea şi, şi, şi... deodată mă loveşte. Tare, intens. Înlemnesc. Ba chiar dau un pas înapoi să simt mai bine. Inspir. Aroma puternică îmi năvăleşte fără oprelişti şi mă înfioară. Ah, ce naiba e? Ah, ce-mi place! Imagini trec rapid prin minte încercând să-mi amintesc de unde vine. Realizez că e mâncare. Bun. Şi deci că e acolo, în magazin. Şi că o pot lua cu mine. Mă înnebuneşte mirosul pentru că este atât de familiar şi totuşi nu-mi dau seama ce e...

Văd bananele. Nu. Merele verzi. Nu. Ăăă...căpşunile. Nu. Şi deodată le văd. Da!!! Piersici! Iau una şi o ating delicat. Puful îmi aminteşte de seri calde de iunie. De vânt cuminte, de apusuri în culori de vis, de zâmbete. Acum că le am în faţă, îmi fac o poftă nebună. Aşa că aşez în cântar 4 şi aştept cuminte să fie ambalate.

Cum ajung acasă uit şi de senvişuri şi de salata de vinete. Şi de îngheţata cu whiskey. Ba chiar de borcanul periculos de tentant de Nutella.

Le spăl şi le savurez pe fiecare în parte la fel ca prima dată în fiecare vară. Cu acelaşi dor, cu aceeaşi satisfacţie. Şi ştiu că mâine dacă aş face-o din nou nu ar mai fi la fel.

Dacă nu eram încă sigură, da, a venit vara.

Pentru că îmi place

S-a produs. Vineri.

Pentru Pisicot a venit vara. S-a lăsat cam greu, nebuna. Cu speranţe, cu vise, cu incantaţii...dar a venit.

O visam acum câteva luni, folosindu-mă de pretextul timid al primăverii. Mi-o închipuiam la fel ca şi până acum - cu un pic de vânt, cu un plic de ploaie, cu miros de pământ ud, cu soare, cu flori multe, cu rochiţe, cu bronz discret, cu miros de mare şi scoici. Hmmm sau de grătare. Păi da, că recitind ce scriam atunci, domnul K. mi-a făcut poftă (by the way, spring break-ul ăsta s-a cam prelungit, da?).

Ei bine, anul ăsta Pisicot a simţit că vara a venit într-o vineri. Pentru că brusc tălpile au început să strige cu dor după sandale iar maşina a pornit de capul ei aerul condiţionat, tuşind uşor.

A urmat revoluţia din şifonier, urmând povestea Mariei. Frumoasă treabă :)

Apoi emoţii mari cu localizarea sandalelor...

Dar acum sunt gata! Planuri pentru vară? Oh, da!

Moş Crăciun şi prietenii săi

Ce mai bântuie pe la televiziuni...

Dor de iarnă

Pentru că m-a amuzat povestea lui Ritchiu, mi-am amintit de o fază cam din acelaşi film. Aveam o vecină cu un Cielo vişiniu. Fătuca undeva la 20-25 de ani, muncitoare de fel, pleca dimineaţa şi se întorcea seara târziu plină de sacoşele şi punguţe de la cumpărături. Mă amuza de fiecare dată cum se chinuie să parcheze câte 10 minute într-un loc unde intrai şi cu tractorul. Sau cum întorcea maşina în parcare. Sau cum reuşea să lipească maşina de gard şi apoi să-şi dea seama că trebuie să iasă pe partea cealaltă. Cu tot cu punguţe.

Mda, pe atunci mă plictiseam şi seara stăteam pe balcon să spionez vecinii. Ei bine, într-o iarnă cu multă zăpadă am ieşit gospodăreşte cu lopată, mănuşi, spray de dezgheţat, măturică...tot tacâmul. Nu aveam loc de parcare plătit (cum am acum şi tot îl găsesc ocupat!) dar nici prea multe maşini nu erau. Parcam frumos în faţa intrării şi de obicei portarul îmi păstra locul seara.

Aşaaa...şi cum dădeam eu la lopată vreo două ore, deja roşie în obraji şi cu tricepsul făcut zdrenţe, apare demoazela ca o floare. Căuta un loc de parcare. O văd cum încearcă să se suie pe un nămete. Îi fac semn.
- Nu acolo, că nu mai are loc nimeni să treacă.
Dă din umeri depăşită de situaţie.
- Păi eu ce fac?
- În ce sens?
- Păi adică unde parchez.
Not my problem îmi zic şi dau din măturică în continuare.
Şi o văd cum trage mai pe dreapta şi aşteaptă. Când termin strâng arsenalul de ustensile, mă bag în maşină şi pornesc uşor spre bulevard, nu înainte de a-i lăsa portarului cu limbă de moarte să-mi păzească locul. Nu de alta, dar la un calcul de efort îmi ieşea pe minus. În trei zile de dat la lopată ajungeam la balamuc. Când ajung în dreptul vecinei, deschide zâmbind geamul şi zice.
- Mulţumesc mult.
- ĂĂĂ, stai aşa. Adică tu aşteptai să plec eu?
- Da, te rog, lasă-mă să parchez acolo, că nu mă descurc să parchez în altă parte. Te rooog!
Nu-mi vine să cred.
- Păi bine, da' atunci de ce nu m-ai ajutat?!
ĂĂĂ... Ce dracu' să fac acum? Dacă o las, când mă întorc o iau de la capăt. Dacă nu o las zice că-s naşpa.
- Bine. Du-te, dar la 10 mă întorc şi vreau să am locul liber.
- Sigur! Vaaai, mulţumesc.
M-am întors, locul era liber. De fapt era parcată o cutie mare de carton pusă cu frică de portar.
- Aţi văzut, v-am păstrat locul doamnă.
Atâta îţi trebuia să nu, mi-am zis.

Iar domnişoara? Domnişoara e cam tot la fel. Încă nu a învăţat să parcheze. Nu o mai văd la fel de des dar ultima oară avea pe portiera dreaptă o mare julitură. Şi mă gândesc că iar vine iarna...

Socoteli de vineri

E cam aşa: Robin îmi spune (se laudă poate dar eu înclin să cred*) că a slăbit 5-6 kg. Eu la fel. Ştiu însă pe cineva care a pus 10 kg în ultima lună. Asta ce înseamnă? Adică ce am ars noi doi s-a mutat în altă parte?!
Doar întreb. Eu nu cred în coincidenţe... e ceva suspect la mijloc.

* o să verific dacă e pe bune mâine la concert!

Se poate şi mai rău

Începusem să postez secvenţe amuzante din filme. Şi a trecut ceva vreme. Nu am uitat, doar că e cam greu să aleg. Azi mi-am adus aminte de Hitch şi de scena de mai jos.

I start the fire...I make the pizza... :-)))

Something old, something new...

Mi-am schimbat maşina. Mda. Iar asta nouă e cam la fel. Merge la fel, e cam tot atât de mare. Miroase la fel. Ba chiar o parchez la fel de uşor. Şi are aceeaşi trapă mişto, fereastra mea spre altă lume. Doar că e gri. Gri închis cu efecte retro. De fapt cred că e aceeaşi maşină, doar că eu nu am mai văzut-o neagră de prin februarie.

Ştiu că spuneam atunci că ar fi frumos să o spăl mai des. Ştiu. Doar că tentativele mele au eşuat de fiecare dată, de data asta din cauza ploii. De două luni parcă suntem la tropice. Plouă zilnic câte o oră. Scurt dar suficient cât să mă descurajeze. Şi insuficient cât să o cureţe. De exemplu în week-end am lăsat-o de capul ei în ploaie. Trei zile. Nţţţ, e cam la fel de gri.

Pe de altă parte e foarte şic aşa gri. Am citit eu undeva că anul ăsta grey is the new black. Plus că nu se mai vede zgârietura de pe portiera cea nouă (o cheie finuţă dar plină de ură primită la o săptămână după ce am scos maşina din service). E cumva...undercover. E ca şi cum o femeie s-ar machia puţin mai mult decât de obicei. Ok, poate tenul are o nuanţă mai exotică (să zicem că a fost la solar...) dar nu se mai văd cearcănele şi ridurile. A dracu' şmecherie.

Ah, mi-am amintit. Săptămâna viitoare o duc la revizie. Vreau/nu vreau o să fie spălată şi lustruită. So, back to where we started.

That's my girl

Gata, merg la Kylie. S-a stabilit :)

Şi cam asta-i Kylie care-mi place:

From blonde to dark

Update:

Mda, pentru că mi-a sărit lumea în cap.

Deci: Şaten. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea.

Fetele mele, Ilinca, Innu, Miki s-au apucat să scrie despre bărbaţi. Mai vesel, mai în glumă, mai ironic, mai serios, ba chiar mai profund. Am scris şi eu despre domnul de la supermarket. Apoi despre domnii cu gentuţa. O fi de la vreme, cine ştie. Sau se ia prin blogosferă mai rău ca răceala asta păcătoasă de mai.

Şi apropo de bărbaţi, mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o zilele trecute cu un coleg. Totul a pornit de la creionarea tipului de bărbaţi care trec prin viaţa unei femei. Şi, în comparaţie cu femeile din vieţile lor, care sunt foarte diverse şi vin în toate mărimile, culorile şi dimensiunile, la noi e ceva mai simplu. Ne alegem bărbaţi după aceleaşi canoane. Cum reuşim, nu ştiu.

Cineva îmi spunea că undeva în străfundul conştiinţei noastre căutăm un bărbat asemenea personajului masculin dominant, în majoritatea cazurilor - tatăl. Şi care deşi doar fizic se apropie, din punct de vedere emoţional sperăm să ne ofere siguranţa şi căldura unei relaţii complete. Oare? La mine nu se aplică.

Apoi mai e o idee. Cum că întâlnim prima mare dragoste şi apoi alegem acelaşi gen de bărbat, în dorinţa de a repeta experienţa. Ca şi cum stereotipul vizual al genera by default aceeaşi zvâcnire. Hmmm. Nici aici nu sunt convinsă.

O amică îmi spunea că pentru ea nu contează. Pot fi şi blonzi şi bruneţi, şi înalţi şi mai pitici, şi slabi dar şi mai pufoşi, mai cu MBA sau doar simpli barmani. Doar să fie. Ei bine, amica încă nu trăise prima mare dragoste, deşi se apropia de 30. Şi atunci? E undeva o şmecherie?

Uite, de exemplu mie, in my very early days, îmi plăceau băieţii blonzi. Când aveam 5 ani m-am amorezat de un coleg de grădiniţă, galben la păr ca spicu' de grâu. Mare greşeală. M-a ignorat total, ba chiar m-a bătut când am refuzat să-i cedez prăjitura. Unii ar spune că şi ăsta e un gest de iubire. În fine, n-a fost să fie.

Apoi, m-am ambiţionat şi în şcoala generală. Acelaşi model: blond, fiţos, indiferent. Am sperat 4 ani. Nu s-a întâmplat nimic.

După care am schimbat foaia. Mi-am spus: la naiba cu blonzii. De fapt sunt chiar naşpa. Şi din momentul ăla nu am mai ieşit niciodată cu un blond. Nope, never. M-am reprofilat încet dar sigur pe un gen anume. Şi aşa am ţinut-o până azi. Brunet. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea. Dacă mă apuc să-i socotesc mă ia cu ameţeală. De la ce mi se trage?! Să mă omori şi nu ştiu. Dar uite că se repetă la nesfârşit, în mod straniu, de controlat.

Home alone

Să zicem că azi e sâmbătă. Şi că deja e ora prânzului. Afară e frumos, nu prea cald dar plăcut. Am de rezolvat câteva mici detalii gospodăreşti şi apoi...apoi vine seara.

Să zicem că sunt home alone. Sâmbătă seara. Hmm, ce aş putea face? O variantă ar fi să fac o baie înspumată, să-mi pun muzică bună şi să citesc o carte. După care să adorm instant. Sau să ies la un film (nimic interesant săptămâna asta...). Sau să mă văd cu nişte prieteni la o bere. Poate. Sau să ies în club cu fetele. Hmm. Sau să fug în lume. Adică aşa, chiar acum. Să mă sui în avion şi să mă întorc mâine seara. Sau...

Pentru sugestii de sâmbătă seară vă aştept. Hai că ştiu că se poate şi mai mult de atât.

The Omen

Mi-am amintit acum câteva zile de vacanţele la mare de când eram mică. Mică-mică. Alea de le 3 ani.

Când visul meu era să mă bălăcesc în apă toată ziua. Iar când venea seara, să fac acelaşi lucru, măcar cu tălpile la mal.

Când reuşeam să beau de două ori pe sejur o sticlă de Pepsi de 330 ml, din care sugeam o zi întreagă până nu mai avea acid.

Când mergeam în parcul de distracţii din Neptun. Ăla, Luna Park, care arată şi acum exact la fel. Ei bine, fascinaţia mea erau maşinuţele (cred că de aici mi se trage...). Până să trec la alea electrice de se ciocneau, la 3 ani marea mea pasiune erau cele mici, urcate pe un suport şi care se roteau lent şi trist. Sau se bâţâiau în faţă şi în spate, forţând prânzul să-şi găsească drumul spre libertate.

Am o poză de atunci (ah, trebuie s-o caut!) cu mine călare pe o buburuză. Pfff, ce mândră eram. Mi se părea distracţia maximă la ora aia. Şi mama ştia că trebuie să bage 3-4 fise până-mi trecea pasiunea.

Zilele trecute am ajuns din nou la supermarketul acela. Nu, nu m-am dus în speranţa de a-l regăsi pe stimabil, deşi ar fi fost amuzant să repet figura, ci atrasă de brutăria locală de unde ies calde din oră-n oră chifle, japoneze, batoane, covrigi, ciabatta, foccacia şi alte bunătăţuri aromate.

La intrare, spre deliciul copiilor, instalaseră ăştia un soi de mini-loc de joacă. Înghesuit - ba chiar era să-i retez unui copil mâna când am trecut cu căruciorul plin - şi cam expirat după cum arătau jucăriile. Ei bine, aici am redescoperit buburuza mea. Ok, nu era chiar buburuză, acum e Mickey Mouse sau Pooh sau Sponge Bob dar tot aia e.

Călare pe un Pooh din ăsta un pitic de vreo 4 ani se legăna plictisit ca într-un perpetuum mobile. Ochii nu trădau nici plăcere, nici veselie, nici interes. Privea aproape catatonic înainte, cu un Chupa Chups în colţul gurii.

Mă opresc o secundă şi îl urmăresc. Hey, this is suppose to be fun! What's wrong this you, damn it?! Maică-să, mai interesată de jucărie de cât el se agita în jur. Ne mai dăm o tură, dragule? Hai că-ţi ia mama şi un Pokemon, ce zici? Puştiul clipeşte rar şi îi întoarce un zâmbet fals. O aşa scârbă de viaţă nu am mai pomenit! Supărat? Nu. Plictisit? Mda. Răzgâiat la maxim? O, da.

La un moment dat maşinăria încetineşte şi dă să se oprească. Uşor, trist, amar se încăpăţânează să mai fie vie. Scârţâie încet, din ce în ce mai încet. Stau să văd ce se întâmplă. Hmmm. Puştiul nu urlă, nu face crize, nu se dă cu fundul de pământ. Nici măcar nu-şi scoate acadeaua din gură să zică ceva. Măreşte ochii şi se încruntă. Iar mama, disperată să evite un dezastru, de-abia nimereşte fanta de băgat jetoane. În clipa în care sunetul sec al monezii pune în mişcare iar jucăria, totul reintră în normal. Mama e clamă. Iar puştiul îşi reia poziţia strategică de general de cavalerie. Nimic nu s-a schimbat.

Ce e cu copiii din ziua de azi? Chiar nu se mai pot bucura de lucruri simple? Sau au atâtea încât nu mai apreciază nimic. Totul li se cuvine. Iar părinţii sunt biete marionete în faţa tiranului. Mie mi-a adus aminte de puştiul din Omen.

Spărtura din cer

Azi am avut o zi agitată. M-am trezit devreme şi m-am pus pe treabă încă de când am deschis ochii. Răspuns la sms-uri, telefoane, stabilit întâlniri direct din pat. Apoi de trimis ceva mailuri (şi verificat blogul!) din bucătărie, la cafea. Alergat prin oraş, fuga la birou înapoi, iar alergat prin oraş. Am terminat târziu, spre 9, când deja se întunecase.

Am avut toată ziua senzaţia că, fiind pe fugă, uit ceva. Ziua a trecut cu repeziciune, traficul m-a bulversat, ploaia s-a jucat cu soarele. Şi în final a învins.

La un moment dat, când am luat o pauză, am privit cu nostalgie cerul încărcat de nori trişti, gri, buluciţi grămadă. Şi deodată am văzut-o. Senină, veselă, timidă, spărtura din cer îmi zâmbea şăgalnic. Aşa cuminte, aşa plină de promisiuni, de linişte, de vise. Şi am imortalizat-o pentru că ştiam că o să plece alungată de furtună.

Privind acum poza îmi amintesc de o melodie specială, în care un vers spune mai mult decât refrenul.

But I know that I love you through the hole in the sky...

Fiţă de pisică

Ca să deviez atenţia de la post-ul precedent, care a generat mai multe dispute decât aş fi crezut, am început să aberez depre chestii stranii. Cum ar fi alimente care nu-mi displac, nu-mi fac silă dar pe care prefer să le evit. Şi nu oricum, ci scoţându-le cu migală şi răbdare de chinez din mâncare.

De exemplu stafidele, smochinele sau curmalele. Nu-mi spun nimic. Nici nu-mi displac dar nici nu aş pofti vreodată la ele. Dar, metodic, doamnele stafide apar în cele mai minunate compoziţii. Cozonacul ar fi unul. Sau îngheţaţa cu rom. Sau, cel mai des întâlnit, musli. Cu musli relaţia mea e mai complicată. Pentru că ideal ar fi să-mi iau musli simpli, chiori. Dar nu, mie-mi plac ăia cu nuci, alune, banane sau ananas deshidratat. Şi ăia vin by default cu stafide. De ce, nu ştiu. Probabil ca să mă înnebunească pe mine.

Nu mă certaţi, am încercat să-mi calc pe mândrie şi să le mănanc cu totul. Nţţţ. Când le simt gustul ăla dulce şi cleios, care se mai şi lipeşte de dinţi, pfff îmi trece cheful. Aşa că de fiecare dată mă pun pe cules stafidele frumos şi mă opresc de-abia după ce mă asigur că totul este curat lună. Apoi stafidele sunt aruncate fără nicio remuşcare sau, cu puţin noroc pentru ele, ajung în musliul Zmeului, care mă bodogăne de fiecare dată.

Apoi sunt roşiile, ardeii si dovleceii. Nu ăia cruzi, ăia sunt ok. Mă refer la ăia fierţi. În ciorbă, mâncare gătită sau grătar. Coaja mă omoară, zău dacă înţeleg de ce. Aşa că din două una: ori gătesc eu şi am rezolvat din start problema, le retez coajă de nu se văd, ori când mai uită mama, bunica sau bucătarul de la City Grill, iau frumos feliile pe rând şi le umilesc în public.

În rest nu pot să zic că am probleme, mănânc orice. Dar cu astea...na, fiţă de pisică.

Sad but true

De fiecare dată imaginea unui tip aşteptând resemnat ca domniţa lui să-şi facă treaba (oricare ar fi ea) mă deprimă. Acum ce să zic, fiecare doarme cum îşi aşterne, adică nu că aş ţine cu bărbaţii, unii chiar o merită. Însă de data asta îmi inspiră pură milă. Şi nu pot să trec fără să observ. Nu pot să zic "na, fiecare cu familia lui, cu obiceiurile lui". De fiecare dată mă opresc preţ de o secundă, privesc galeş şi plină de înţeles către EL şi apoi o caut din priviri pe EA. Intru în jocul născocit de mintea mea şi încerc să ghicesc care ar fi consoarta (de obicei nevastă însă de multe ori - foarte trist - prietenă). Fără greş intuiesc de fiecare dată. Şi urmărindu-i împreună îmi dau seama că, într-un mod straniu şi masochist, se merită. Dar să revin.

Am dat ieri peste prea multe cupluri din tabloul de mai sus. Cupluri vesele, colorate, integrate perfect în cotidian. Dar în esenţă triste.

El aşteptând cuminte în faţa toaletei cu gentuţa păpuşii în mână. De plictiseală (pentru că da, femeia la baie trebuie să-şi mai dea puţin cu pudră, să-şi mai umfle cocul şi să-şi sune şi prietena) bălăngăne a pagubă poşeta pe care i-a luat-o cadou de ziua ei. Scumpă dar inutilă în sezonul următor.

Sau: el prefăcându-se intersat de revista "Frizuri" sau "Practic în bucătărie", singurele disponibile la salonul de cosmetică. Îşi face de lucru aşteptând-o pe ea să-şi penseze sprâncenele. Asta fiind spus în cel mai frumos mod. De multe ori e mai tragic. Ea ori se epilează, ori se vopseşte ori face un tratament cosmetic. Iar el asistă calm, amuţit, îngrozit la discuţiile fetelor la manichiură.

Sau: el oftând în faţa cabinei de probă, îngreunat de punguţe colorate. Prinţesa lui e la shopping iar el o susţine mut, dar expresiv, în încercarea ei nebunească nu de a găsi ceva drăguţ, ci de a-şi pune în evidenţă defectele. Ca întotdeauna, prinţesa are aripioare dar alege fuste cu volane. Sau burtică generoasă dar probează o rochie mulată din catifea. Iar privirea, privirea...privirea spune totul. Ea iese victorioasă din cabină, cu ochii căutând confirmarea. El jenat că tocmai a fost surprins adulmecând o tânără felină îi confirmă minţind frumos. Ochii simulează surpriza (plăcută, desigur) şi zâmbetul larg îi spune exact ce vrea să audă.

Imagine perfect penibilă, indiferent de situaţie. El nefericit, dar util. Ea fremătând de mândrie dar acceptând minciuna în faţa adevărului crud.

Şi concluzia? Concluzia e că mulţi au nevoie de cineva care să-i mintă frumos. Mulţi vor să domine prin umilire publică. Mulţi îşi marchează teritoriul expunându-şi consortul în ipostaze de maximă înrobire.

Şi, ei bine, eu nu aş putea să fiu aşa niciodată. Probabil din îngrozitoarea teamă de penibil sau din silă de minciuni fabricate, de convenţii sterile. Ori, mai degrabă, dorul de libertate şi nesupunere mă fac să privesc cu dispreţ ritualurile astea, precum un cal sălbatic herghelia priponită la târg.

The Diva

Am regăsit prin colţuri de net piesa asta. Care îmi era tare dragă la momentul acela, prin '98, şi pe care am redescoperit-o acum. Mai puternică, mai emoţională, mai reală. Versurile spun totul. Lumina completează perfect sunetul.

Să mă contrazică cineva.

Labor day?...nope. Better sleepy day.

De 1 mai aşa se sărbătoreşte!
Ăsta de fapt e un post pentru toţi cei care acum sunt la muncă...