From blonde to dark

Update:

Mda, pentru că mi-a sărit lumea în cap.

Deci: Şaten. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea.

Fetele mele, Ilinca, Innu, Miki s-au apucat să scrie despre bărbaţi. Mai vesel, mai în glumă, mai ironic, mai serios, ba chiar mai profund. Am scris şi eu despre domnul de la supermarket. Apoi despre domnii cu gentuţa. O fi de la vreme, cine ştie. Sau se ia prin blogosferă mai rău ca răceala asta păcătoasă de mai.

Şi apropo de bărbaţi, mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o zilele trecute cu un coleg. Totul a pornit de la creionarea tipului de bărbaţi care trec prin viaţa unei femei. Şi, în comparaţie cu femeile din vieţile lor, care sunt foarte diverse şi vin în toate mărimile, culorile şi dimensiunile, la noi e ceva mai simplu. Ne alegem bărbaţi după aceleaşi canoane. Cum reuşim, nu ştiu.

Cineva îmi spunea că undeva în străfundul conştiinţei noastre căutăm un bărbat asemenea personajului masculin dominant, în majoritatea cazurilor - tatăl. Şi care deşi doar fizic se apropie, din punct de vedere emoţional sperăm să ne ofere siguranţa şi căldura unei relaţii complete. Oare? La mine nu se aplică.

Apoi mai e o idee. Cum că întâlnim prima mare dragoste şi apoi alegem acelaşi gen de bărbat, în dorinţa de a repeta experienţa. Ca şi cum stereotipul vizual al genera by default aceeaşi zvâcnire. Hmmm. Nici aici nu sunt convinsă.

O amică îmi spunea că pentru ea nu contează. Pot fi şi blonzi şi bruneţi, şi înalţi şi mai pitici, şi slabi dar şi mai pufoşi, mai cu MBA sau doar simpli barmani. Doar să fie. Ei bine, amica încă nu trăise prima mare dragoste, deşi se apropia de 30. Şi atunci? E undeva o şmecherie?

Uite, de exemplu mie, in my very early days, îmi plăceau băieţii blonzi. Când aveam 5 ani m-am amorezat de un coleg de grădiniţă, galben la păr ca spicu' de grâu. Mare greşeală. M-a ignorat total, ba chiar m-a bătut când am refuzat să-i cedez prăjitura. Unii ar spune că şi ăsta e un gest de iubire. În fine, n-a fost să fie.

Apoi, m-am ambiţionat şi în şcoala generală. Acelaşi model: blond, fiţos, indiferent. Am sperat 4 ani. Nu s-a întâmplat nimic.

După care am schimbat foaia. Mi-am spus: la naiba cu blonzii. De fapt sunt chiar naşpa. Şi din momentul ăla nu am mai ieşit niciodată cu un blond. Nope, never. M-am reprofilat încet dar sigur pe un gen anume. Şi aşa am ţinut-o până azi. Brunet. Înalt. Slab. Cu ochii ca marea. Dacă mă apuc să-i socotesc mă ia cu ameţeală. De la ce mi se trage?! Să mă omori şi nu ştiu. Dar uite că se repetă la nesfârşit, în mod straniu, de controlat.