Ţară de nebuni

- Nu mai am chef de nimic. Nimic nu mă mai mulţumeşte, nu găsesc fericirea în nici un lucru banal. Am devenit plictisitor, chiar şi eu cu mine :)
- Ăsta e un pui de depresie. Dar stai liniştit, se tratează. Şi atâta timp cât o iei în glumă, e bine. Până la urmă ştii cum e. Conform statisticilor 75% dintre români dezvoltă măcar odată în viaţă un episod depresiv.
- Şi cum 25% din populaţie a plecat din ţară, practic cam toţi suntem nebuni.
- :-))) deci asta era explicaţia?

Fragment dintr-o discuţie reală, tragi-comică. Întrebarea este: românii plecaţi din ţară sunt şi ei (olecuţă măcar) depresivi? Chiar suntem o ţară de nebuni? Din câte văd eu, da :-))) Hmmm. Şi Vadim nu mai e să ne susţină interesele...

Nori de cartier

Geometrie

Cel mai interesant cadou de Crăciun (so far) este o răzătoare. Nimic neobişnuit pentru pasiuni de genul "caşcaval ras peste orice". Amuzant este că arată aşa...


Iar eticheta zice aşa...

De două zile caut cea de-a patra faţă :-))

Precizie

La ştiri o prezentatoare spune că pe drumul dintre Predeal şi Braşov, din cauza poleiului, s-a circulat cu greu, cu maxim 5 km/oră. Maxim?! Mi se pare normal să se circule "cu greu". Eu nu am reuşit să merg niciodată cu viteza asta. Pe bune. Mi se pare imposibil. Chiar şi senzorul pentru centura de siguranţă e setat pentru minim 10 km/oră. Ştie el ceva :-)

Strangest party

Nu. Deloc. Nici măcar acum, în ultima clipă. Nu realizez că a sosit Crăciunul. Nici măcar n-am idee ce fac de Revelion. Contează? Poate o să dorm. Pot sărbători foarte bine, dacă am chef şi companie, şi pe 2 ianuarie, nu? Adică nu pot să ies în Piaţa Universităţii atunci să beau şampanie? Am senzaţia că înghesuiala din noaptea de Anul Nou devine claustrofobică. Poate nici nu e loc pentru toţi deodată. La fel cu dorinţele puse atunci, la ceas de noapte, fix când bate orologiul. Dacă nu am nicio idee? Dacă mă ia pe nepregătite? Dacă Dumnezeu e prea ocupat (sau somnoros) să mă ia în seamă?

Urăsc colindele care răsună în magazine. Merg în buclă, pur comercial, înnebunesc clienţii şi anesteziază vânzătorii. Mă lasă rece brazii gemând de cutii generos colorate dar goale. Brazi sclipitori de beculeţe isterice, aproape de pragul epilepsiei. Mă oripilează nesimţiţii care comentează la cinema. Şi care încă nu au învăţat că de fapt spaţiul personal nu e coş de gunoi. Mă disperă cumpărăturile "last second". Coşurile cocoşate de nimicuri şi lăcomia din priviri. Mă îngreţoşează golanii şoselelor, cu degete ridicate, claxoane, flash-uri - hărţuitori ilegali ai bunului simţ.

E Crăciun? Eu nu simt nimic. Cum îmi amintea cineva, e doar o zi senină. Numai pachetele de cadouri, frumos gătite aseară, care îşi aşteaptă nerăbdătoare zâmbetele regăsirii, îmi şoptesc că seara asta totuşi e specială.

Mi-aş fi dorit altceva, recunosc. Mă vizitează obsesiv imaginea unor zile de iarnă departe de zgomot. De mizerie. De oameni pisălogi. De obligaţii. De agitaţie. De planuri financiare. De calcule. De reminder şi snooze. Închid ochii şi văd zăpadă de-un metru, case adormite şi fuioare de fum alb răsucind din hornuri, cozonac în cuptor, ecouri de lătrat de câini, stele de gheaţă pe ferestre, lemne trosnind în şemineu, vraf de cărţi aşteptându-şi rândul. Linişte. Viaţă. Vis. Uitare. "Last Christmas" al Generalului deodată sună altfel. Poate nu simt eu Crăciunul anul ăsta. Dar ştiu că e ultimul aşa.

Trademark

Am senzaţia vagă de stop-joc. De pause. De amorţeală. De pleoape grele şi clipiri încete. De dor de somn şi miros de vin roşu. De uitare.

De dulce pierzanie în vise. În soare cald. În nori. În seri şi dimineţi.

Window to the world

O zi de toamnă caldă, un octombrie târziu plin de promisiuni şi vise. Mi se mai întâmplă să trec pe lângă fereastră. Însă niciodată nu am mai regăsit-o aşa.

Old habbits never die

Pe la prânz o aud la Radio Guerrilla pe nemuritoarea Irina Margareta Nistor. Da, mai există. Pe acelaşi stil. Zău. De 20 de ani nimic nu s-a schimbat.

Încerc să mănânc dar îmi stă sandişul în gât. Geeez! Doamna încearcă de 10 minute să o ia în direct pe Margareta Pâslaru. Nu reuşeşte. Şi oricum tema era o poveste despre întâlnirea artistei cu Maurice Chevalier, acum vreo 50 de ani, pe când era fată. Who the fuck cares?!

În momentul crucial, când Margareta zbiera de la capătul firului (deja exasperată) alooo, sunt în direct? alooo, Irina Margareta Nistor dă drumul la bomboană: o avem pe pista 1? Sau pe pista 2? Colegi? Aha, pe track 1, cum ar veni. Margareta, mă auzi?

What?! Pista 1?! Pista?! Haoleu Irino, aşa traduceai şi filmele acu' 20 de ani, că de aia râdea lumea. Ok, deci când o să mai sune telefonul la birou o să spun şi eu "Gigele, te caută cineva pe pista 3, ia dă o fugă până acolo şi vezi ce vrea".

Oraşul meu

Îl iubesc pentru că nu îl înţeleg. Nu pentru că mi-ar plăcea în mod deosebit. De fapt l-aş părăsi fără regrete dacă un altul mai bun, mai deştept, mai atrăgător, mai cald şi mai primitor m-ar adopta. Dar e misterios şi nu încetează să mă surprindă. E de-a dreptul fascinant.

De exemplu pe la prânz, vineri fiind, ieşirea din Bucureşti spre Valea Prahovei era complet liberă. Floreasca-Băneasa 15 minute. În schimb buluceală mare la intrare. Coloană pe ambele poduri, până în Otopeni.

Dimineaţă, altă surpriză. Mă înarmez cu răbdare, cafea şi brioşe pentru drumul lung din Titan până în Dorobanţi. Ce? Am apucat să mânanc ceva? Pe Ştefan cel Mare se mergea ca la raliu. 25 de minute.

La Paul tot învăţul are şi dezvăţ. Poftesc la o bucată mare de tartă cu nucă de cocos. Ezit, parcă aş lua şi una cu ciocolată. Şi o baghetă cu susan. Şi un croissant. Ok, o tartă cu cocos. Să nu fabulăm. Sunt 3 bucăţi. Pe care să o aleg? Poate pe cea fără muşte. Da, trist. De fapt mai toate tartele erau bâzâite scârbos de muşte.
- Cu ce vă servesc?
- Aş fi vrut o tartă dar fără muşte aveţi?
- (încurcată) Ăăă, vă dau o bucată din bucătărie.
Nu ştiu de ce dar nu-mi surâdea ideea. Poate în spate era şi mai rău. Şi oricum pofta se dusese naibii. Nu-i nimic, am economisit o avere.

Ieri, la un magazin de încălţăminte. Reduceri, cică. Văd o pereche de cizme breathtaking. Reducere fabuloasă de 5%. De la 880 de lei. La bani ăştia te cam faci pe reducere. Sau, în fine, intri la un film de exemplu.

A dat boala în multiplexuri cu D-cinema. Cică e mai bine. O fi. Dar şi costă. Partea amuzantă este cum apare în program: Quantum of Solace: James Bond Digital. Digital, mă? Cum adică e James Bond digital? Sau e ca în povestea cu hârtia igienică. Poate îşi foloseşte degetele prea mult.

E oraşul meu. Mereu surprinzător.

Prostia. Felurite.

Prostia vine ambalată în multe feluri. Când vine la pachet cu răutate şi urâţenie, deja e caz patologic. De cele mai multe ori însă prostia vine ori doar cu egoism maxim/răutate/indiferenţă ori cu blank în creier. Azi o tratez pe prima. A doua, într-un episod mai amuzant, în curând.

Dimineaţă, trafic leneş. Coadă de maşini în pasaj. Se merge-n a-ntâia. Nici nu se mai îmbulzeşte nimeni, nu se claxonează. Îmi scot lista de cumpărături, mai completez, mai dau un telefon, schimb cd-ul, verific mesajele. După 20 de minute, la ieşirea din pasaj se vede agitaţie. Toată lumea semnal dreapta, coloană intermediară. Ce naiba? Cât de ghinionist să fii să-ţi moară motorul pe înghesuiala asta. Şi în pasaj. Evident, în pantă. Ei bine, se poate. Un puşti cu o maşină japoneză se scărpina în vârful capului. Îmi amintesc de o scenă similară, acum o săptamână, pe podul Grant. Era o domnişoară cu o Dacie. Câte mi-au auzit urechile atunci nici eu nu mai ştiu. De la claxoane şi înjurături până la "stai dracu' acasă". Mă gândeam că, românul misogin din fire, acum nu ar mai avea de comentat. Bun, nu l-a trimis nimeni acasă la cratiţă dar claxoanele nu au contenit.

Lângă mine, un nene cu fes pe vârful capului, se dădea de ceasul morţii.
- Haide bă, mişcă. Aici te-a găsit să opreşti?
Puştiul îi aruncă privirea "da' tu crezi că eu vreau?" şi îi arată spre capota ridicată. Nenea nu se lasă. Opreşte în dreptul lui şi-l ia la rost.
- Nu vezi ce trafic e? Trage naibii maşina mai încolo.
- Mă ajuţi matale? Că singură nu mai vrea.
- Ei, asta ar mai trebui, să mă dau jos şi să împing la deal! Pfff.
Nu pot să cred. Oricum toată discuţia asta a avut loc în timp ce coloana înţepenise. Deci era complet inutilă. Deschid geamul.
- Te ajut cu ceva?
- Mulţumesc, e ok, am sunat şi vine o platformă şă o ridice. Sper doar să fi înţeles unde sunt, că mi-a murit bateria la telefon.
- Sună de pe al meu. Îi întind telefonul.
Nenea face ochii mari. Pentru o clipă îi văd vena zbătându-se în gât. Izbucneşte.
- Acu' te opreşti şi tu?! Voi aţi înnebunit de tot?
- Auzi nene, cât faci matale scandal noi am şi vorbit la telefon. Pun pariu că până terminăm nu te mişti de pe loc. Nu ţi-e jenă să înjuri omul după ce că a păţit un necaz? (Eram maxim de pacifistă dimineaţă, nu ştiu cum am reuşit.)
- Hai că eşti obraznică. Mută maşina, că chem poliţia.
- Păi cheam-o, poate ne mişcăm şi noi mai repede, ia vezi.
Sunăm la service, confirmăm, mulţumim, zâmbim, plecăm. Nenea era două maşini mai în faţă. Banda mea merge un pic mai repede, aşa că îl depăşesc dar mă prinde la primul semafor. Ofticat. Rău. Îi sărise şi basca în vârful capului.
- Paţachine, asta sunteţi. Nţţţ. I-ai dat şi numărul de telefon, nu vă mai satură Dumnezeu. Asta faceţi voi la ora asta, vă arde de distracţii când eu mă chinui să ajung la muncă.
- Auzi nene, da' rău eşti. Te-ai gândit o clipă să te opreşti să-l ajuţi? O secundă, să-l întrebi dacă e ok. Că omu' chiar avea nevoie. Au trecut zeci de maşini şi nu oprea nimeni. Ba l-ai luat şi la claxoane. Bravo.
- Ei, ce să zic, da' pe mine cine mă ajută? Nici sfântu' nu mă mai ajută.

Iar eu mă gândesc că domnul cu fes în vârful capului nici nu merită.

Strawberry climax

Scriam acum multă vreme despre "less is more". Uite încă un spot din seria asta. Pe mine mă duce cu gândul la crăiasa zăpezii şi balul de sfârşit de an.

Visare de miercuri...

Între anotimpuri

Săptămâna trecută am avut senzaţia stranie că vine primăvara. Vremea caldă a fost prima care a dat de veste că ceaiul din coji de portocale, servit cu miere de salcâm, poate fi uitat câteva luni. Ceaşca a amuţit pe un colţ de masă. Aşteaptă şi acum.

Apoi, drumul către paradisul cumpărăturilor de Crăciun, m-a lasăt fără replică. E martie? Trebuie să fie martie dacă afară sunt 15 grade, străzile sunt pustii iar în mall îmi aud cu ecou paşii şi trezesc vânzătoarele din somnul dulce de după-amiază. Doar cântecele îngereşti, repetate în buclă în difuzoare, mă trezesc la realitate. Şi un domn cu urechi şi nas de ren care împarte copiilor bomboane. Bine, de fapt copilului, e singurul la ora asta.

Reuşesc să cumpăr tot, dar tot ce am pe listă într-o oră jumate. Ba chiar mă răsfăţ câteva minute la parfumuri şi apoi la o cafea cu multă spumă de lapte. Gras, de 3,5%. Şi o tartă de ciocolată. Ultima de pe raft.

Mă gândesc că am lăsat haina în maşină şi că până în parcare îmi va fi frig. Da' de unde. Mă plimb agale, târâind zecile de pungi cu cadouri, inspirând aerul cald, plăcut. Ceaţa, doar ceaţa mă indispune. Am senzaţia că înot într-un bazin de lapte tăcut. Călduţ, parcă uitat de decuseară pe marginea sobei. Nu-mi aud nici gândurile.

E martie? Aşa pare. Ba nu, uite că au aprins beculeţele. Cred că totuşi e decembrie. Într-un fel mi-e dor de zăpadă şi miros de brad. De ceaiul meu de portocale. De o seară în faţa lemnelor trosnind în şemineu. De vin fiert, cu scorţişoară. De gânduri mari la ore mici. De filme văzute de sub plapumă. De nasuri reci de căţei în parc. De vacanţă de 3 săptămâni.

Cred că iarna a venit. Poate nu e ca în vis. Dar a venit. Am văzut-o ieri, aşa.

Paris. Norii

Norii. Cerul. Aerul.
Amintirea unui avion.
Frunza. Soarele. Felinarele.

* cu mulţumiri lui Cristian pentru sfaturi şi încurajări

Nelămurire

Dacă tot ce trece prin Triunghiul Bermudelor dispare, de ce încă mai e apă acolo?

Nopţi cu viaţă

Uneori noaptea prinde viaţă. Uneori ceaţa nu mă face să mă ascund sub plapumă. Uneori întunericul e alungat de felinare cu parfum discret de iarnă. Uneori locuri reci şi pustii au mai multă viaţă în ele decât o mie de călători într-un tren de superviteză. Uneori mă opresc să surpind cadre cu viaţă. Mă fac să zâmbesc. Uneori umbrele nu mă mai sperie iar tăcerile vorbesc pe înţelesul meu.

Thoughts

It don't matter, when you turn
Gonna survive, live and learn
I've been thinking about you baby
By the light of dawn, and in my blues
Day and night, I been missing you

I've been thinking about you baby,
Almost makes me crazy,
Come and live with me

Either way, win or lose,
When you're born into trouble you live the blues

I've been thinking about you baby

See it almost makes me crazy child
Nothing's right if you ain't here
I'd give all that I have just to, keep you near
I wrote you a letter and tried to make it clear
That you just don't believe that, I'm sincere

I've been thinking about you baby...

Plans and schemes, hopes and fears
Dreams i've denied for all these years

I've been thinking about you baby,
living with me, well.....
I've been thinking about you baby,
makes me wanna...child

Nothing's right, if you ain't here
I give all that I have just to keep you near
I wrote you a letter darlin', trying to make it clear
How much you just don't believe that I'm sincere
Thinking about you baby, I want you to live with me

Brioche Dorée

Traversam agale Bulevardul Saint-Michel. Aş fi grăbit pasul, vântul rece nu-mi dădea pace. Vârfurile degetelor îmi îngheţaseră, fularul alunecase uşor pe gât, lăsând răcoarea dimineţii să mă trezească. Dar îmi era greu. Mă simţeam bine lenevind cu paşi somnoroşi pe trotuare, alegând colţuri parfumate pentru fotografii, trăgând cu ochiul pofticios în magazine, zâmbind complice soarelui răsărit după colţ. Complet surpinzător pentru frigul de afară.

Deodată aud sughiţuri. Şi paşi grăbiţi. Apoi sunet spart de tocuri înfrânate. Răsuciri de călcâie. Şi iar paşi. Şi plânsete. Hotote. Mă întorc şi văd o domnişoară cu un basc mare, verde, aruncat neglijent pe o parte. Părul roşu, cârlionţat îi flutura pe umeri, tresăltând odată cu sughiţurile. Se opreşte pentru o secundă în faţa unei vitrine, îmi pare că se linişteşte, apoi izbucneşte din nou în plâns. Surprinzător, nu se ascunde. Hohotele sunt vocale, gemetele vin natural, intuitiv. Nimeni nu pare să o observe. Însă eu nu-mi pot deslipi ochii.

Deodată scotoceşte în poşetă. Mai întâi cu răbdare, apoi agitată. Cu un gest brutal înhaţă o brioşă. Sfâşie hârtia şi îşi înfige buzele în glazură. O văd cum înghite grăbit şi se îmbujorează. Lacrimile se usucă, ochii se limpezesc. Zâmbetul revine. Se şterge stângace de ciocolată la colţul gurii. Apoi începe să râdă. Isteric. Aruncă elegant ambalajul de Brioche Dorée la coş şi porneşte veselă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas locului privind-o cum se îndepărtează. De fiecare dată când îmi amintesc de ea mi-aş dori să am şi eu mereu la mine brioşa mea poleită. Proaspătă, aburindă, glazurată. Să mi se topească ciocolata pe buze, să strănut zahărul vanilat presărat deasupra. Să-mi descarce instant endorfină. Să-mi vindece tăcerile. Să-mi redea zâmbetul. Să fie pilula mea de fericire.

Semne

Cercetătorii iar n-au avut ce face. S-au gândit (şi sunt mai mulţi, nu doar cei britanici) să tragă nişte concluzii, bizare după umila mea părere, despre femei şi felul în care se comportă în pat. De parcă bărbaţii ar ţine cont de astfel de semne, hmmm. Cum ar fi să vadă o domniţă frumoasă foc dar care merge de parcă ar avea un băţ în fund şi ar zice: nu, îmi pare rău, cu siguranţă nu m-ar satisface, next please. Bărbaţii nu ţin cont de gesturi de genul ăsta nici să-i pici cu ceara (sau ţin? vă rog, dacă mă înşel amarnic, treziţi-mă acum, până nu e prea târziu).

Trei dintre cele mai suspecte indicii semnalate de cercetători sunt vârsta, gusturile la îngheţată şi comunicarea. Să le iau pe rând.

Cică femeile tinere nu reuşesc să se relaxeze suficient cât să se simtă bine. În schimb cele mature îşi exprimă mai uşor dorinţele şi acţionează să le îndeplinească. Totul frumos până aici. Şi corect. Dar studiul continuă. La menopauza, nivelul de estrogen scade iar cel de testosteron creşte; femeile încep atunci să fie mai interesate de sex. Haoleu. Menopauză? Îmi închipui zâmbetele tinerilor domni îngheţând citind asta. Când spui femei mature visezi la 30-35, nu?!

Bun. Să trec la îngheţată. Pe scurt cele care adoră îngheţata de cacao sunt compatibile cu amatorii de îngheţată cu aromă de căpşuni. Iar celor cărora le place îngheţata de vanilie se înţeleg cu cei cărora le place îngheţata cu alune. Adică totul se reduce la 4 arome? Şi dacă scădem alergicii (căpşuni, alune) cu ce mai rămânem? Cam nasol, mă gândesc la cei cu gusturi bizare, oare unde se încadrează...

Cât despre comunicare, ăştia zic că dacă cei doi au ritmuri similare în conversaţie, vor rezona frumos şi în pat. Eu mă gândesc aşa. Că dacă sunt doi repeziţi vor termina ce au de spus imediat şi clar vor avea mai mult timp de răsfăţ nonverbal. Deci, recunosc, aici au dreptate.

Ok, am râs şi azi, oare până luni ce studii mai scot? Zău că şi aici se resimte criza.

Deceuri

• De ce ne trebuie de fapt paradă de 1 decembrie?
• De ce se fac două repetiţii, în două zile lucrătoare (duminica trecută ce avea?)
• De ce se închide circulaţia exact între orele când lumea se buluceşte în oraş (noaptea nu merge?)
• De ce nu sunt poliţişti care să "fluidizeze" traficul în centru, ci doar poliţişti care interzic accesul pe străzile adiacente Kisseleff?
• De ce am făcut marţi dimineaţă oră şi 50 de minute în 9 km? (azi i-am păcălit, sâc!)
• Şi, vorba unui prieten, de ce naiba tot repetă ăştia defilarea? Nu se face la fel de 50 de ani încoace?!
• Plus bonus: de ce în Bucureşti nu ninge, în schimb aruncă cineva de sus cu ace de gheaţă?
  

Substitute for sweet

Scriam acum ceva vreme despre prietenii cu fiţe. Situaţia nu s-a schimbat de atunci, parol. Aceleaşi pâini de unică folosinţă, aceleaşi sandvişuri nesimţit de scumpe. Plus cafea departe de a se numi bună. Bonus, scuze zilnice: nu avem pungă, luaţi dumneavoastră cutia în mână.

În schimb am căutat şi am găsit un înlocuitor dulce-dulce, mult mai bun, mult mai rafinat şi cu intens parfum parizian. La marele mall s-a deschis Paul. Cine a mai dat cu nasul (sau cu gura?) prin Franţa, ştie ce spun. Azi m-am răsfăţat aşa cum numai o prinţesă ar merita.

Acum aştept weekend-ul, visez la cafea amară cu spumă de lapte şi tartă cu nucă de cocos...

Apus citadin

Băi, Bovis

Dacă te cheamă BOVIS LEND mi se pare normal...

La pachet cu iarna manelelor feat. bursuci, salami, cuceritori, minuni şi alţi domni. Şi bonus Bănică Jr.-şup-şuap.

Ratoni şi vrăbiuţe

Frigiderul scoate sunete. Discrete, ce-i drept, dar stranii. Adică oricât aş încerca să mă conving că e de la instalaţie, tot sună de parcă cineva ar juca table.

La început am dat târcoale încercând să-l surpind. Nu ştiu cum naiba tăcea exact când lipeam urechea de metalul rece. Cum mă aşezam pe canapea, iar începea cu zarurile. Sau, şi mai amuzant, am avut senzaţia clară că cineva are o bronşită. Mă gândeam să pun un sirop de tuse pe frigider, poate-i trece.

Când ziceam că m-am obişnuit, a început hota. De dimineaţă stăteam liniştită, la o cafea. Hota zice ceva pe limba ei. Nu pricep, aşa că repetă. E închisă, evident. De data asta nu mă las, îmi trag scaunul fix sub ea şi stau la pândă. Fâl-fâl. Poc-poc. Pauză. Şi iar. Zbanggg. Aha, te-am prins. Pun mâna şi zgâlţâi tubul. Zgomot precipitat înăuntru şi apoi zvârrr. Două vrăbiuţe fug mâncând pământul.

Pfffiuuu, deci nu sunt (complet) nebună. Însă cu frigiderul, sincer, încă nu sunt convinsă. Oricum nu m-ar mira să văd într-o seară un raton cărând provizii.

Paris. Amicii.

La plimbare


Siesta


Tupeu de vrăbiuţă


Curajoasa


Terorista


În pauza de prânz


Isteria


Un prieten curios


Finally free (preferata mea)

Autism

De la o vreme experimentez involuntar o stare comună cu autismul. Definiţia din dicţionar, recitită cu teamă, îmi dă fiori recunoscând simptomele. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensa trăire a vieţii interioare.

A legăturilor psihice... Nimic mai adevărat. Fizic, senzorial, le percep pe toate. Cu încetinitorul ce-i drept, în slow-motion, precum amintirea terifiantă a unui accident de maşină, când în spatele volanului eşti spectatorul propriului tău film de groază. Privirile necunoscuţilor mă săgetează după ce pun seara capul pe pernă, flashurile duduilor grăbite într-o după-amiază leneşă de duminică mă ard, mijind ochii fotofobic, de-abia în momentul tandru al unei băi înmiresmate.

Intensa trăire a vieţii interioare...dau oare prea multă importanţă senzaţiilor proprii? Stau şi mă întreb asta după ce, încordată ca un arc, îmi tatonez cu întrebări retorice stomacul. Emoţii prea mari? Nelinişte? Stres? Dureri? Trăiri intense. Da, de fapt, asta e. Eu şi cu mine. Mă analizez ca un medic în faţa unui pronostic dificil. Analizele au ieşit bine, pacientul e pe moarte.

Aş vrea să fie invers. Aş vrea să mă desprind de mine, să mă abandonez preţ de o clipă. Să închid ochii şi să continui un vis spontan, născut într-o dimineaţă banală, la o cafea. Aş vrea să las lumea să ma trăiască, aşa cum sunt. Să încetez să nu văd în afară şi să mă opresc să privesc înăuntru. Să mă vindec de sindromul autist-egoist, care mă face să uit de restul. Să mă pot ridica, din nou, să fotografiez, cadru cu cadru, lumea de sus.

Cu vocea stau mai prost...

Din ciclul complimente. Pe care nu (prea) am ştiut niciodată să le primesc fără să nu mă intimidez.

Mama are un stil simpatic şi foarte personal de a complimenta lumea. Face analogie cu o vedetă. Ceee ce nu-i rău, de fapt. Dar de multe ori vedetele sunt de carton. Cântăreaţa aia, actriţa aia din telenovelă, prezentatorul ăla de la matinal etc. De exemplu cu o Kylie Minogue nu se prea întâmplă să fie nimeni comparat, nici aşa, de la distanţă.

Şi dacă acum câteva luni am râs de răul altuia, adică de complimentul adresat unei verişoare cu tunsoare nouă, în stilul folcloristic-pop-dance Carmen Şerban, mi-a venit şi mie rândul.

Mama:
- Superbă culoarea! Iţi stă foarte bine.
Eu:
- Da? Pe bune? Mulţumesc.
Mama:
- Da, a ieşit perfect. Semeni cu Aura Urziceanu.

Era, evident, un compliment. Trebuie să mă obişnuiesc cu chestiile astea odată :)

Paris. Luminile.

Partea a doua. Pentru romantici :)
Va fi şi o parte a treia, poate şi a patra...

De joi

Amestecate. De joi dimineaţa.

Cică Jennifer Rush vine să cânte de revelion în Timişoara. Wow, acum 20 de ani cântam cu peria-n baie singura ei melodie (acum, pe bune, mai are şi altele?). Şi oricum pe atunci îi spuneam Geni Făraş, că aşa se înţelegea.

Fetele de la Sugarbabes au aprins luminile de Crăciun la Londra. Miliarde de beculeţe, pentru două luni de acum încolo. Pffff, dacă le prindea bunică-miu că fac asta pe aici le rupea picioarele. Ale dracu' paţachine, economie nu ştiu să facă. Că or plăti ele factura.

Iarna e ca vara. Cine nu crede, să le vadă pe fetele astea două. Cică în Germania aşa se iese la plimbare. Interesant. Un motiv în plus să emigrez.
(N.R. Mi-a spus mie Ilinca, sunt şi băieţi drăguţi pe acolo.)

Am aflat şi o veste zdrobitoare. Broasca ţestoasă George şi-a regăsit degeaba libidoul. Că l-a regăsit înţeleg, dar degeaba? Cum să-l regăsească, mă, degeaba? Un libidou regăsit face întotdeauna toţi banii, parol.

Azi-noapte a fost lună plină iar eu am dormit tun. Şi, cum spunea tot Ilinca (o citez cam des, ştiu) o zi care se anunţă tristă poate începe cu zâmbet larg chiar dacă e ceaţă afară şi 2 grade în termometre.

Mi-e foarte poftă de cafea. Aromată, spumoasă, cam aşa adică. Fug să-mi fac. Şi revin cu episodul 2 din Paris.

Dovada

- Hihihihi. Ia uite, mă, că-l caută.
- Lasă-mă, nebuno! Ce-ai?

Scenă de colţ de stradă, într-un cartier select. Patru măturători REBU. Trei ele şi un el. El, sfrijit, timid, juma' de buletin. Două dintre ele fetele bune, puse pe glume, genul gospodine şi neveste cuminţi. A treia, clar şefa, domină grupul. E oacheşă, cu privire ageră şi picioare lungi. Mai înaltă cu un cap decât restul şi plesnind de atitudine, face ordine şi disciplină pe trotuarul din faţa băncii. Bodyguardul priveşte uimit. Se pune într-un cot pe bancomat şi aşteaptă.

- Dacă s-a lăudat fraierul că-şi bagă ..., hai să vedem dacă are. Că io nu cred.
Zice şefa (pe jumate hlizindu-se, pe jumate ochindu-şi colegul ca pe pradă).

- Haide, fată, că doar aşa se zice. Ce, vrei să ţi-o arate?
Îşi face cruce una din fete. Zâmbeşte timid, totuşi e în plină stradă.

Şefa se repede ca un vultur asupra şoarecelui, îl înhaţă pe bietul Marinică şi-l operează direct la ouă, în văzul tuturor. Acesta, jenat, nu zice nici pâs, suportă cu stoicism scena apoi îşi scutură hainele bodogănind.

- Are, bre. Şi bârnă şi ouă. Sunt la locul lor. Bravo, Marinică, n-ai minţit.
Victorioasă, şefa se tăvăleşte de râs.
Bărbatul, niţel umilit, jenat, un pic amuzat, dar deloc în apele lui, se face că strânge frunzele cu spor.
Bodyguardul face ochii mari, şi-mi aruncă o privire surprinsă.

Faza se derulează în faţa ochilor mei, nici nu apuc să opresc. Zâmbesc larg, mi-ar fi plăcut să-i surprind într-o fotografie. Şi mă gândesc că poate ţara asta are nevoie de un bărbat sincer, cum e Marinică şi de o femeie cu iniţiativă, ca şefa găştii de măturători.

Paris. Toamna mea.

Pentru că mi-e greu să aleg din cele 400 de fotografii, m-am gândit să încep astăzi cu o temă preferată. Toamna mea. De data asta cu aromă de croissant şi café au lait.

Va urma.