Drept la replică

Am ajuns la ora bilanţului. După două luni de blogăreală e momentul să iau atitudine. Prea multe se întâmplă, prea aud şuşoteli, prea sunt arătată cu degetul.
So, here it is:

1. Mission statement
"Pentru lucruri triste vizitaţi alte bloguri". Aşa să fie! Sunt pusă pe distracţie, veselie, voie bună. Sunt atâtea lucruri triste în lume ... iar rolul meu este de a face măcar pe cineva să zâmbească. Dacă reuşesc, mission accomplished.

2. Readers
Sunt de trei feluri:
- bloggers
- dependenţii de web (încă nu bloggeri)
- shadows
Shadows sunt cei care mă citesc dar nu comenteză. Sunt fanii tăcuţi :) Culmea e că de la ei am cele mai vehemente replici, pe mess ce-i drept. Sau la telefon. Şi e normal, nu-şi consumă energia clicând "post a comment" de 10 ori pe zi. Ţin în ei şi când mă prind... ia uite ce probleme au (iar eu mă simt datoare să le prezint şi să le răspund):

- "ce-i păţit? te simţi bine? ce-i cu post-urile astea deprimate?"
Adică mai scriu şi eu de floare-albastră, de corazon, de dor de ducă, de iubiri, de vise ... şi ei, ei nu înţeleg. Dragilor, ştiu că la cafeaua de dimineaţă vă doriţi să râdeţi cu Pisicot da' n-are fata inspiraţie zilnică! Şi ce, n-am scris eu poveşti cu tâlc? Mai de suflet dar cu notă optimistă în final? Biiiiine, să nu mă enervaţi că mă apuc de lacrimogene şi suicidale, că pot!

- "azi n-ai scris nimic? păi ce faci, închizi blogul?"
Ei, poftim. Îi învăţ cu binele. Şi uite ce aud. Nu vă mai satură Dumnezeu!!!

- "da' despre mine de ce nu scrii?"
Hopa, Houston we have a problem! A fost suficient să scriu despre unul şi s-au pornit. Ge-lo-zi-e. Of, bine, o să primiţi şi voi ofranda. Înscrierile se fac pe adresa de e-mail.

3. Topics
Mă inspir din orice. Nu mi-am propus să scriu despre ceva anume. Am subiecte în minte (şi în agendă, pentru că sunt senilă) dar încă aştept inspiraţia. Altele vin cât ai clipi şi le scriu pe nerăsuflate. Dar mi-ar plăcea să pot să scriu despre multe lucruri. Delicate, dure, intime, nedrepte. Subiecte tabu. Poate altă dată, pe alt blog, după ce ăsta o să moară şi o să mă reinventez.

Pe de altă parte există un paradox. Topic-urile care mie mi se par interesante au 3 comentarii iar dacă pun un pantof pe blog, sar de 30. Dumnezeu să vă înţeleagă!

4. Suggestions
Ca să nu fie discuţii, vă aştept sugestiile, laudele şi înjurăturile la noua adresă a lui Pisicot:
pisicot_blog@yahoo.com

Ce să mai zic? Forţa să fie cu voi. Şi inspiraţia cu mine.

Cu rock înainte!

Pentru cine nu ştie, Innu trece prin momente grele. Eu nu pot să fac decât să îi ţin pumnii şi o asigur că totul va fi bine.

... Violetooo, ascultă aici, de-ncurajare!

R. şi familia regală

Pe R. am cunoscut-o acum vreo 16 ani. Corespondam pe vremea aceea. Eram fane Queen cu acte în regulă şi puneam ţara la cale la fiecare 3 zile, via Poşta Română.

În timp ne-a legat o prietenie frumoasă. Am renunţat la scrisori şi am început să ieşim împreună. În ciuda faptului că eram născute la câteva ore diferenţă, eram ca soarele şi luna. Ying şi yang. Eu aveam prieteni mişto, ea umbla cu bad boys. Eu strângeam banii ca furnicuţa să plec vara la mare, ea dormea la cort sau prin vecini. Eu aveam un loc al meu, ea se muta lunar cu tot calabalâcul. Ţoale, oale şi pisici.

R. a avut toată viaţa pisici. Pe rând le mărita, le moşea, le trimitea prin vacanţe, le permuta între prieteni. Prin 2000 R. stătea cu chirie undeva în Aviaţiei iar eu o vizitam aproape zilnic. Găteam, beam cafele, rememoram nebuniile tinereţii. Într-o zi ne întorceam de la magazin încărcate cu provizii ca pentru sfârşitul lumii. De obicei nu mâncam nici pe sfert dar fericeam şi bietele pisici, răsfăţate ca familia regală.

Deschidem uşa şi înăuntru ni se dezvăluie un peisaj apocaliptic. Mâţele, 4 la număr, sunt la butoane. Dara, mama birmaneză plină de fiţe scotoceşte tacticoasă prin frigiderul larg deschis. Ridică uşor capul, ne vede, apoi continuă să lingă smântână. Jimmy, fiul doamnei, fugăreşte un ghem ce pare-a fi o vagă rămăşiţă de portjartier. Pentax, motanul albatru, o zbugheşte după un dulap. Nici până astăzi nu ştiu ce făcea de fapt când l-am prins. Tot respectul!

Păşim în hol stupefiate şi R. mă întreabă. A ce-ţi miroase? Din tonul ei îmi dau seama că nu o arde vreo curiozitate, ci că ceva - la propriu - pute. Intru în sufragerie şi mă izbeşte. Ca într-un tablou de Monet, pasteluri crem şi maro sunt răvăşite pe covorul alb, pe canapelele de pluş, pe parchet, pe bibliotecă, chiar şi pe muşcată. Iar mirosul, MIROSUL... vine de la guguloiul portocaliu pufos care încearcă să scape de ruşine. Kutuşi, nenorocitule, ce-ai făcut?? Motanul ia privirea "eeeeeu, eu n-am nicio legătură cu asta" şi se smuceşte încercând să scape. R. însă îl înşfacă de beregată şi îl târăşte în baie. Zbanggg! Trânteşte uşa în urma ei şi aud duşul. Apoi mieunaturi disperate.

Îmi fac de lucru prin casă, organizez pisicile, curăţ cum pot ruşinea şi, miloasă din fire, mă ofer s-o ajut pe R. Când intru, lupta cu motanul încetase iar Kutuşi îndura jenat clăbucii parfumaţi. L-am spălat, l-am uscat, l-am pus în coş. Stătea ca împăiat. Uite-aşa ne facem curaj să facem copii, zice R. veselă. Cică dacă reuşeşti să te obişnuieşti cu mirosul ăsta, când le schimbi pampersul nu mai ai nicio treabă. Suntem pe calea cea bună!

Acum eu nu ştiu ce să zic. Între timp R. a făcut un bebe iar acum stă să-l nască şi pe-al doilea. Eu încă evaluez situaţia.

Am comis-o!

UPDATE (la cererea virtualelor).
Din păcate nu mă pricep să pozez pantofi. Arată mult mai bine în realitate!

Am comis-o! Şi pe această cale ţin să mulţumesc doamnelor din blogosferă, prietene de nădejde, care m-au convins să nu arunc banii pe lucruri inutile şi plicticoase cum ar fi dvd-uri, cărţi, mobilă, abonamente la teatru :-)) ci să investesc într-o cauză nobilă, cum ar fi frumuseţea picioarelor mele (e clar, cu voi ajung la balamuc!).

Nici nu am avut cum scap. Era o singură pereche, o singură culoare, un singur număr. Şi m-a aşteptat cuminte pe raft, timp de 10 zile. E clar KARMA!

Gata! Înapoi la muncă! Să mai producem naibii nişte bani pentru viitoarele achiziţii!

Infuzie de plăcere

Aseară târziu, când am dârdâit pe drum spre casă m-am visat într-un loc cald şi plăcut. Cu o bere rece în faţă. Cu miros de hamsii. Cu briză răcoroasă. Cu cer perfect. Cu linişte.

Pasiune bizară

- Ai prea multe perechi, mai aruncă din ele. Recunoaşte că pe unele nici nu le-ai mai purtat de ani de zile. Îmi zice mama într-o zi, privind cu teamă la muntele de pantofi, sandale, ghete, cizme, papuci, saboţi, tenişi şi alte modele de încălţări.
- Offf, e greu. Nu pot să renunţ aşa uşor.
- Ba da, chiar acum, hai. Ăştia? Ce facem cu ei? Şi ăştia?
Şi tot aşa o ţinem, înjumătăţind grămada. Până ajung la ELE.
- Pe astea le mai porţi?
Şi mi se face un gol în stomac. Astea? Nici într-o mie de ani nu le arunc.

Ajung acum câteva ierni în Viena. Ca paranteză - nu o să mai repet experienţa decât în condiţii speciale de temperatură, jur. Suntem 4. Eu, prietena mea şi domnii. La nicio oră de când ne cazăm, prietena mea mă ia de-o toartă şi mă cară peste drum, la Zara. Reduceri 80% îmi arată mare scris în vitrină. Eu sunt genul mai reţinut. Prospectez mai întâi, nu mă arunc din prima. Ok, zic, vin să văd ce au. După 10 minute eu ies cu o punguţă iar ea cu două sacoşe mari tip Ikea pline ochi. Ajungem la hotel şi, chiar înainte să intru în cameră, îmi pasează pungile. Ia-le tu, că mă omoară al meu dacă le vede!!

După două zile mă hotărăsc să-mi fac şi eu de cap cu ceva cumpărături, nu de alta dar la ritmul în care prietena mea cumpăra mă gândeam că nu mai găsesc nimic. Intru la Zara la etajul de doamne. Prin comparaţie piaţa Obor dimineaţa la 7 e liniştită. Zeci de austriece forfoteau isterice aruncând pe jos tot ce găseau în cale şi smulgându-şi una alteia ţoala ochită. Război civil. Iau repede ce îmi trebuie şi în drum spre casă, o văd. Una bucată sanda. Ideală. Unică. Preţ redus de două ori. O probez, îmi vine perfect. Mă simt ca Cenuşăreasa în seara balului. Radiez toată. Dar zâmbetul îmi păleşte. Caut perechea. Nimic. Pe raftul de pantofi sunt zeci de exemplare desperecheate, de diverse culori, forme şi mărimi. După 10 minute înnebunesc şi opresc o vânzătoare. Îmi pare rău, nu vă pot ajuta. Dar dacă aveţi una, trebuie să fie şi perechea! Asta da consolare. Reiau căutările cu disperare. Nu mi se poate întâmpla una ca asta. O iau uşor spre ieşire şi, de sub o grămadă de rochiţe aruncate în ciudă pe jos, o văd. Verific măsura, nu-mi vine să cred că e adevărat. Aproape că plâng de bucurie.

Urc repede la etaj. Am învăţat deja că la bărbaţi e linişte şi pace. Ca prin minune toate hainele stau împachetate la locul lor, pantofii ordonaţi şi împerecheaţi, vânzătorii se plictisesc, muzică de lift răsună în difuzoare. Doar într-un colţ o doamnă are efect de uragan, probabil căutând un cadou soţului. Plătesc şi plec lăsând în urmă un vacarm general, zeci de femei isterice şi câteva vânzătoare aproape catatonice.

Sandalele, ELE, stau acum la loc de cinste în vârful piramidei mele din debara. Până la urmă nu contează nici de unde le ai, nici cât au costat, ci sacrifciul făcut. Pură pasiune bizară.

Seară de Oscar

Mă întreb cum o să fie anul ăsta la Oscaruri. Vor lua premii filmele comerciale? Sau cele deja ultra-promovate? Sau vor fi răsplătiţi actorii care nu au avut noroc până acum... Nu ştiu şi sinceră să fiu anul ăsta nu am apucat să văd filmele înainte. Am văzut trailere, am citit despre ele dar cam atât. Poate în felul ăsta nu o să mai fiu dezamagită, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Nu am pus pariuri dar văzusem filmele şi aveam favoriţii mei. Din păcate a ieşit cam aşa:

Cel mai bun film
Favoriţii mei: Babel şi Little Miss Sunshine
Câştigător: Departed (lung, slăbuţ şi foarte american după părerea mea)
Cel mai bun actor în rol principal
Favoriţii mei: Will Smith (Pursuit of Happyness) şi Leo de Caprio (Blood Diamond)
Câştigător: Forrest Whitaker (Last King of Scotland) – ok dar fără strălucire
Cea mai bună actriţă în rol principal
Favoritele mele: Penelope Cruz (Volver) şi Judy Dench (Notes on a Scandal)
Câştigătoare: Helen Mirren (The Queen) – actriţă bună dar nu a fost un rol de Oscar
Cea mai bună actriţă în rol secundar
Favoritele mele: Adriana Barraza (Babel) şi Abigail Breslin (Little Miss Sunshine)
Câştigătoare: Jennyfer Hudson (Dreamgirls) – nu am văzut-o deci nu comentez

Ar mai fi dar mă opresc aici. Până la urmă e o chestie de gusturi. Hai să vedem ce-o să fie şi anul ăsta.

Curăţenia de primăvară

Cu ruşine recunosc că ajung rar de tot să spăl maşina. Sunt hăăăt-departe de băieţii care o polişează săptămânal şi o alintă dimineaţa cu bucata de piele de căprioară. Poate ar merita mai mult, ştiu, dar am o teorie - întotdeauna există lucruri mult mai urgente şi mai plăcute de făcut timp de o oră.

De obicei o fac forţat de împrejurări. Ori n-am ce face. Ori iau întâmplător vreun client/personaj fiţos/rudă guralivă în maşină şi mi se face jenă. Ori zmeul mă trimite direct la "tunel" făcând comparaţie cu maşina lui la fel de neagră dar clar altă nuanţă, muuult mai închisă.

Azi dimineaţă am fost trezită romantic. Vrei cafea de la GJ? Şi mă duc să-ţi spăl şi maşina. Acu', oricât de adormită eram tot am sesizat ceva în tonul lui. Deci e groaznic de murdară! Baftă! îi zic. Tentativele mele din ultima lună eşuaseră la vederea cozilor. Se întoarce triumfător. Ţi-am luat bon de ordine. Aşa că la ora 1 fix mă înfiinţez la spălătorie, pusă pe scandal în cazul în care e de aşteptat. După 5 minute sunt în boxă.

- Săru'mâââna, ce facem?

- Ce să facem, bine. A! ce-i facem? (De ce nu întreabă oamenii ăştia normal - ce doriţi să-i facem maşinii??!)

- Interior-exterior.

- Doar atât? Tapiţeria nu?

Mă ţin bine pe poziţii, ştiu că indiferent cât de nouă e maşina băieţii încearcă să mă tapeze.

- Haideţi că-i ieftin, v-o fac cu două milioane.

- Nu.

- Polish?

- Nu.

- Vă trebuie şi nişte silicon.

Zău? Aşa ziceam şi eu. Plătiţi voi, băieţi? - zic în gând dar ăştia sunt perfect serioşi, se referă strict la maşină. Şi pe bună dreptate, la stors bani nu merge cu glume.

- Nu. Atât.

După jumate de oră mă cheamă.

- Gata. Da' murdară a mai fost!

- Păi dacă era curată mai veneam?!

Plec umflată în pene de parcă fusesem la coafor. Acasă, în parcare, scot cârpa din dotare pentru retuşuri. Nu ştiu cum naiba dar niciodată nu o usucă aşa cum trebuie. Şi încet-încet, pe măsură ce o şterg, îmi scade entuziasmul. Îmi aduc aminte de relaţia mea love&hate cu spălatul maşinii. Mândria mă ţine fix până dau o tură în jurul ei. De sub jeg au răsărit zgârieturile cheiate - amintirea urii vecinilor şi frustrării rivalelor, stropii de smoală de pe capotă - dovada respectului pe care mi-l poartă cineva anume, oglinda cu model galben pai - urma vizitei în parcarea de la unirea.

Aşa că ştiţi ceva? Îmi mai iau eu bon de ordine tocmai de Paşte.

British mood - my kind of gods

Voodoo street

Cum credeţi voi că se circulă pe străduţele din spatele blocului meu? Să reformulez: cum e normal să se circule? Evident încet, că nu există marcaje şi semne de circulaţie, e patria micii înţelegeri. Evident cu prudenţă, că sunt maşini parcate până-n buza intersecţiei (deci vizibilitate 0), copii, biciclete, căţei, moşi, babe. Evident pe mijlocul drumului, pentru că nu mai există demult două benzi. Nu. La mine nu-i aşa. Chiar încep să cred că o gaşcă de kamikaze s-a mutat în zonă. Scârţâieturi de frână şi pocnituri de tablă ca în spatele blocului nu aud pe bulevard, de exemplu, unde am plăcerea să admir dimineaţa la cafea coloana infinită de maşini. Normal, pe sensul meu spre birou.

Pe străduţa din spatele blocului acum câţiva ani, într-o noapte, am luat-o alene spre aeroport. 3 dimineaţa. Fără grabă, fără chef, fără grijă. Într-o curbă mă pomenesc nas în nas cu o domniţă. Cu farurile stinse. Apuc să opresc dar domniţa se sperie ca găina şi trage de volan. Norocul meu că nu spre mine. Deschide geamul şi zbiară:

- Ce faci? Mergi dracu' pe banda ta!

- Care bandă femeie, nu vezi cu nu sunt două benzi? Dacă ai fi mers mai încet probabil că mă vedeai la timp, aşa cum am făcut-o eu.
- Hai că eşti obraznică.

- Dar măcar am faruri. Sau în fine, ştiu să le folosesc.

De atunci strada a suferit intervenţii majore. A fost defrişată, desfundată, tranşată. Ţevuită şi peticită. Reacoperită şi asfaltată. Timp de un an. Apoi i s-au aplicat borduri (da, acele borduri). Înalte, ca să nu te mai sui pe ele. Şi solide ca să-ţi îndoi tabla. Degeaba, cred că strada e blestemată. În continuare e plină de gâlme şi kamikaze.

Ieri am plecat pe la prânz spre birou. Cu lene multă şi chef de somn, aşa că merg încet. Ajung la curba cu pricina şi exact când sunt la mijloc văd cum vine, cu zgomot de motor turat în draci, un tataie cu un Logan nou, shinny. Frânez uşor cu gândul să trag pe dreapa, să-i fac loc nebunului. Nu mai apuc. Se panichează. Îmi dă flash-uri, calcă cu sete frâna şi o ia uşor dar precis spre bordură. Pe jos e mâzgă, deci dacă nu ai minte şi nici ESP derapezi ca la raliu. Tataie se duce ca o popică direct în bordura lui Videanu. Banggg! Şi hop îl aruncă înapoi fix în faţa mea. Sunt cu gura până la urechi pentru că a fost ca la maşinuţe şi mă aştept să mi-o iau. Da' de unde. E atât de panicat că nu mai reuşeşte să plece de pe loc. S-a înroşit tot şi de ruşine se concentreză la volan.

Mă gândesc totuşi să-mi schimb traseul. Prea multe peripeţii pe o bucată de trei sute de metri. Nu-i mai bine pe bulevard, frumos, încolonaţi trei câte trei, în pas constant? Viteza-ntâia, viteza-doua, frână, stop.

Sfârşit de primăvară. Început de iubire.

Într-un parc, pe o bancă, într-un sfârşit de primăvară o părăsise. Toată magia, toate zâmbetele au îngheţat atunci. Timpul a stat în loc şi, ca într-un accident de maşină, toate amintirile reveneau cu încetinitorul în mintea ei. Ştia ce se întâmplă dar nu putea opri mişcarea. Era condamnată să revadă iar şi iar.

Vremea a trecut apoi şi amintirile s-au şters. Vag îşi amintea de ochelarii mari, negri, proptiţi şic pe nas ca să mascheze lacrimile, în schimb retrăia cu pasiune nebună vara de neuitat pe care a petrecut-o cu prieteni vechi şi noi, luni întregi de soare, cu muzică şi valuri, cu nopţi stropite cu tequila. Cea mai frumoasă vară.

Dar vara a trecut, s-au reîntâlnit, s-au regăsit. S-au împăcat şi s-au iubit, s-au certat şi au iertat din nou. Aşa a mai trecut o primăvară. Şi încă una. Şi încă una.

Apoi, într-un parc, pe o bancă ea i-a spus. Am obosit. Am obosit de împăcări şi despărţiri. De dragoste şi tristeţe. Am obosit de noi. Şi a sperat că el va înţelege, ba mai mult, va simţi la fel. Însă nu. El a plâns, a promis, a jurat. Zi de zi a revenit cu rugăminţi. Şi a continuat aşa până într-o zi. Te rog, hai să nu se termine aşa. Ea doar l-a sărutat. L-a urmărit cu privirea cum pleacă şi a ştiut că nu se va mai întoarce. Şi, pentru prima dată, a simţit că e liberă. Într-un sfârşit de primăvară, până la urmă el a înţeles. Iar ea l-a iertat. Şi peste câteva săptămâni a întâlnit din nou iubirea. Cea mare.

Keeps me believing

I want love, but it's impossible

A man like me, so irresponsible

A man like me is dead in places

Other men feel liberated

I can't love, shot full of holes

Don't feel nothing, I just feel cold

Don't feel nothing, just old scars

Toughening up around my heart

But I want love, just a different kind

I want love, won't break me down

Won't brick me up, won't fence me in

I want a love, that don't mean a thing

That's the love I want, I want love

Diferenţa face diferenţa

Zilele trecute văd la tv un astrolog sau numerolog sau ce-o fi fost el. Cică pentru o relaţie armonioasă diferenţa dintre cei doi trebuie să fie număr par de ani. Mai mult, cică 8 ani e ideal. Ok, bifat.

Mă tulbură însă un gând...8 ani în plus el sau 8 ani în plus ea? Hmmm.

Despre decizii care i-au salvat viaţa

Someone a scris într-o manieră foarte personală despre lene. Despre portari de bloc chinuiţi de lehamite. Despre negocieri proaste şi despre dispreţul faţă de şansa de a face un ban. Povestea mi-a amintit de un personaj care, din contra, negociază dur şi face pe dracu-n patru să iasă banu'. No matter what.

"Doamna de serviciu" de la scara vecină, căci despre ea este vorba. Prima dată am văzut-o în ianuarie, după ninsoarea de pe 3. Se agita în parcare cu o lopată. Dacă vreţi vă ajută să curăţaţi maşina, îmi zice un vecin. Hmmm, aveam chef de mişcare, mă înarmasem cu măturici, lopeţele şi raclete dar totuşi întreb. Cât vrea? Un milion. Un milion? Cam mult. Ulterior, când am văzut-o cum mânuia ameninţător lopata pe portiera unei doamne şi am auzit sunetul acela ascuţit am înţeles că făcusem o alegere înţeleaptă.

După vreo săptămână sub nămeţi mi-am făcut curaj să ies din parcarea (încă) blocată. Maşina era curată bec dar şleaurile de juma' de metru îmi dădeau emoţii. Nu, nu mi-am luat cauciucuri de iarnă. Încă sunt convinsă că nu merită investiţia pentru 3 zile de zăpadă în Bucureşti. Mă urc în maşină, pornesc motorul, dezgheţ parbrizul, rabatez oglizile. Rabatez oglinzile. Hei! Dreapta, alooo! Oglinda din dreapta e ţeapănă. Evident sunt -10 grade, nu am nicio şansă să o conving. Apare "doamna".
- Staţi că vă ajut eu şi-mi daţi şi mie de-o bere. (bere acum, pe gerul ăsta?)
Se apucă de oglindă şi începe să tragă.
- Uşor! Nu merge, lăsaţi-o.
- Ei nu merge? Nu se pune ea cu mine.
Şi o văd cum se propteşte în portieră şi trage strângând din ochi. Nu-mi vine să cred. Nu mai apuc să mă dau jos şi strig:
- Ho nebuno, ia mâna!
Se schimbă la faţă, ridică mâinile în aer şi se dă 3 paşi înapoi. Cu tot riscul, am uitat de politeţe. Dar am salvat oglinda. După două ore s-a dezgheţat.

Săptămâna trecută a îngheţat tot. Polei pe străduţe. Sticlă. Fac până la maşină 10 minute cu paşi mici şi chinuiţi, ca de gheişă. Îmi reiau tabieturile - pornesc motorul, reglez căldura, îmi mufez telefonul. Ceva însă era în neregulă. Era prea...întuneric. Pe parbriz, pe geamuri, pe lunetă se pusese un strat gros de gheaţă. Gros adică 1 cm. Încerc să raşchetez cu racleta. Nici nu se mişcă. Umblu la cutia cu scule şi scot victorioasă un spray. Fâââââs prelung. Şi se termină. Reuşisem să fac o gaură cu diametrul aproximativ cât un cd, fix în câmpul meu vizual. Şi deodată o văd cum apare, rumenă-n obraji şi pusă pe fapte mari, cu două găleţi aburinde.
- Domnişoară, vă ajut eu. Dau cu apă fierbinte şi vă dezgheţ imediat. Pe doamna blondă cu matizu' am rezolvat în 3 minute. Face două sute de mii.
- Două sute?

- Păi da, câte o sută de găleată.
Acum ştiu că eram într-o situaţie de cacao dar instinctul meu îmi spunea că apa ei fiartă pe geamul meu îngheţat nu face bine. Să-i dea Dumnezeu sănătate profului de fizică.
- Nu, mersi, mă descurc. Se strică.
- N-are nimica, ce nu ştiu eu? Hai că vă stricaţi manichiura (asta e clar strategie! ştie să vândă).
Prefer să dau două sute de mii pe o manichiură nouă, mă gândesc...
- Auziţi, dar unui bărbat i-aţi dezgheţat-o?
- A, nu. N-a vrut nici administratoru', nici domnu' inginer de la 3 să le torn apă fierbinte.
- Exact.

De atunci nu prea mai încearcă. Cel puţin nu la mine. Dar măcar sunt mândră că am salvat maşina de la chinuri groaznice. Între noi fie vorba, mă gândesc că la vară o să încerce să-mi spele maşina. Cu cif, ca să se ia mai bine.

Addicted to good news

Blink. Aud dimineaţa când ajung la birou şi deschid messenger-ul. Mesaje offline. Ah, ce-mi place. De multe ori chiar mai mult decât sunetul scurt şi discret al celor online. Îmi place să descopăr cine s-a mai gândit la mine cât timp nu eram acolo. Mai ales că întotdeauna mesajele sunt vesele. Cum ar fi să primeşti veşti proaste offline??! La fel şi la sms-urile. Knock-knock-knock. Deja zâmbesc.

Asta îmi aduce aminte de anii de liceu, când de-abia aşteptam să mă întorc acasă şi să verific cutia poştală (deh, pe atunci mai slăbuţ cu tehnologia). Corespondam cu pen-pals din toată lumea. De majoritatea nu mai ştiu nimic. Toată magia a dispărut ca prin minune după ce-am intrat la facultate.

Mă gândesc că de fapt suntem o specie dependentă de comunicare, de relaţionare, de experimentare. De aşteptare şi anticipare. Suntem într-o continuă şi febrilă căutare de dialog. Şi nu e rău deloc.

De duminică seara

Tocmai ce am văzut The Painted Veil. Un film cu parfum din alte vremuri. Un film sensibil. Un film dramatic şi totuşi nu trist. Un film despre dragoste, pasiune şi dezamăgire. Despre orgolii şi iertare. Despre speranţă, suferinţă, răzbunare şi moarte. Despre credinţă şi mânie faţă de Dumnezeu. Dar mai ales despre maturizare şi redescoperirea de sine. Absolut genial!

Fuste-n trafic

Asta e pentru Kolonelul, apropo de fuste şi trafic :))

Am păţit-o şi eu la semafor vara trecută cu doi aurolaci. Unul mic care de-abia ajungea cu nasul la oglindă îmi zice:

- Tanti, ţi se vede chiloţii.

Celălalt, mai înalt dar nu mai inteligent se uita direct prin trapa deschisă:

- Bă prostule şi de-aicea e frumos!

One fine day

Lucruri de care am chef azi şi pe care nu am cum să le fac.
- să mă plimb pe plajă
- să lenevesc la piscină
- să fac shopping în Place d'Italie
- să beau cappuccino la Giolitti
- să am inspiraţie să scriu pe blog

Lucruri pe care probabil le voi face.
- o să mă plimb în parc
- o să fac vizită la pet shop
- o să termin de citit cartea
- o să dau o fugă în mall să iau un cadou
- o să mai văd două episoade din Prison Break

Am omis intenţionat lucrurile de care chiar nu am chef dar ar trebuie făcute. Poate altădată. Till then enjoy this:

No mall like that mall

Urăsc mall-ul nou, ăla de la Eroii Revoluţiei. L-am urât din prima clipă. Nici măcar nu mi-e în drum, nici măcar nu sunt addicted to malls, nici măcar nu eram curioasă dar după deschidere m-am gândit să văd şi eu despre ce e vorba. Acum constat că nu pierdeam nimic dacă nu mă duceam.

În primul rând că mi-am rupt maşina (nu că la mine pe stradă ar fi mai bine...dar totuşi). Apoi, cu greu şi cu şpagă am reuşit să parchez într-o rână pe un trotuar, aproape cu roţile-n sus, graţie amabilităţii unui bodyguard. Eram în fustă, aşa că un tramvai întreg s-a bucurat preţ de o clipă. În parcarea subterană nu mai erau locuri libere. Nici nu m-a mirat, cred că erau 50 cu totul. Bun, intru. Încă se amenaja. După vreo lună de la deshidere încă erau magazine în construcţie, cu meseriaşii aferenţi cu fesu-ntr-o parte şi sprijiniţi în lopată. Evident fluierături şi pâsâilei. Am avut mereu succes la ăştia. Pe culoare, puradei. Şi şmecheraşi, cei de genul am-opt-ani-da'-sunt-rău. Sunt din cartier, îmi spune cineva. Da' ce-am nimerit în Ferentari şi nu ştiu? Dau o tură şi mă lămuresc, nimic interesant. Îmi iau o clătită cu Nutella şi banane de la Crêpes Bretonnes ca să mă-ndulcesc. Oricum, asta ar fi singura amintire plăcută.

A doua oară am ajuns acolo la un film. M-am gândit că poate e mai liber decât în alte mall-uri. O fi. Dar cityplex-ul sau cum i-o zice nu face deranjul. Nici banii. Sălile sunt mici şi scaunele neprietenoase. Asta aşa, frumos spus. Spatele şi (pardon) popoul meu au spus altceva.

Acum câteva luni am fost din nou şi probabil pentru ultima oară. Nu am putut refuza invitaţia la un private screening. Adică eu să dorm liniştită când alţii văd înaintea mea 4, 3, 2? Nu. Aşa că mă duc. Încerc să intru în parcare. Bariera pusă. Bodyguard nu. Mă învârt de 2 ori în jurul mall-ului încercând să găsesc totuşi o intrare. La un moment dat chiar mă amuz. Eram ca Chevy Chase în filmul ăla la Paris, în jurul Arcului de Triumf. Găsesc ceva - "Acces marfă". Merge şi aici, zic. Cobor, parchez. Nu-mi vine să cred. 30 de metri mai încolo văd parcarea pentru clienţi, după un grilaj. Şi cum naiba se ajunge acolo?? Reuşesc să mă strecor şi mă orientez după uşa de acces către scări, pe care o ştiam de data trecută. Spooky era că nu era nici dracu' pe acolo. Hmm. Sunt la primul stadiu de panică. Calculată cum sunt mă gândesc să-l sun pe EL, măcar să ştie de mine (dragule, nu ştiu exact unde sunt, mi-e cam frică, dar rămâne să ne vedem la film, tu nu-ţi face griji). Deschid uşa şi încep să urc pe scara model melc. Nu-i nimeni. Prima uşă de exit e încuiată. Continui să urc. A doua e legată cu sârmă. Sunt la stadiul doi. Mi se ridică firele de păr pe ceafă. Mai urc un pic şi cu groază văd cum tavanul e din ce în ce mai jos. Nu mai recunosc nimic în jur. Îmi dau seama că ori sunt într-un univers paralel ori it's a dead end şi instinctul îmi spune să mă întorc fugind-mâncând-pământul înapoi la maşină. Am văzut filme care începeau aşa...
În parcare o doamnă bodyguard îmi zice.
- S-a închis parcarea asta, trebuie să ieşiţi şi să mergeţi vis-a-vis.
- Nu pot să o las aici? (tocmai văzusem o uşă - acces magazine, ura!).
- Nu.

Ies, parchez unde îmi zice, intru în mall. Parcă trec în altă dimensiune. Muzică, agitaţie, culoare. Filmul a meritat, experienţa de a merge (din nou) in mall, nu. Tot mai bine la mine, la Vitan. Gherţoi, trompete, ciudaţi...dar sunt ai mei, îi ştiu - vorba bancului - de când erau mici.

Chef de pere

Azi Cristian mi-a făcut poftă de pere. Pere galbene, zemoase, parfumate. Ca astea.

Pentru că ştie să le fotografieze.

O privire cât o mie de cuvinte

Îi simt privirea. Întorc uşor capul. E acolo, mă urmăreşte discret. Îmi anticipează mişcările. Surâd şi îmi văd mai departe de drum. Dar încă îl simt. Ochii lui mă fixează, ştiu asta. Întorc din nou capul. E mai aproape acum însă se uită ţintă înainte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Pulsul se accelerează, îmi zvâcnesc tâmplele. Ce se întâmplă? Hei, sunt aici. Apoi mă priveşte din nou. E serios, concentrat. Ochi verzi, adânci. Îl privesc cu înţeles iar el îşi continuă drumul paralel cu mine. Apoi se apropie. Mai mult, şi mai mult. Aproape că îi simt răsuflarea. Dar el nu mă mai vede. E dus în lumea lui, departe cu gândul. E prea târziu. Frână bruscă. Scârţ. Stop. Se opreşte la o palmă de mine.

- Am crezut că opreşti, zice.

- Păi am prioritate.

- Da, dar te-ai uitat la mine. Şi am bănuit că opreşti tu.

- Ai cedează. De ce aş opri?

- Scuze.

Miercuri pe la şase - aventuri cu Dr.B

Am fost provocată indirect de Maria. Adică de ce trebuie să ţi se întâmple chestii amuzante la poştă, în trafic, la bancă, în magazin când se poate foarte bine să o păţeşti şi la spital. Am experimentat, uşor diferit, după cum urmează...

Trebuie să ajung la Municipal la secţia explorări funcţionale la dr.B. Ar fi trebuit să mă alarmeze treaba asta cu explorările. Ce naiba înseamnă? Eu nu şi nu, sunt hotărâtă. Am avut de mică o încăpăţânare ceva de groază.

Virez dreapta spre barieră. Flutur pass-ul universal (o hârtie de 5 lei), iau un aer preocupat şi intru fără probleme. Parchez central, lângă gipanele de şefi de secţie. E 6 seara, mai multă lume iese decât intră. Nu sunt ore de vizită, nici de consultaţii. Mă strecor prin fanta uşii şi scanez rapid. Camera de gardă...nu. Ambulatoriu...nu. Clinică...da. Fuga pe scări.
- Alooo, doamnă, dumneavoastră?
Haţ, paznicul. Calm, calm...trage aer în piept.
- La explorări funcţionale, la dr.B.
- Aveţi programare acum?
- Mă aşteaptă, sunt o nepoată.
- Aaaaa, poftiţi. Urcaţi la etajul 1. Pe urmă faceţi stânga şi mergeţi până vedeţi o lumină (!!!). Căutaţi A3 şi pe urmă iar stânga. Şi dacă vă încurcaţi vedeţi că e colegul acolo, îl mai întrebaţi şi pe el.
- Mersi frumos (n-am reţinut nimic).
Urc, ajung la lifturi, fac stânga. Şi merg. Şi merg. Nimic. Dau să întreb dar nu e nimeni. Nimic pe nicio uşă. Se aud doar tocurile pe ciment. Văd o lumină într-un cabinet şi intru. Pe pat e un domn care nu pare bine deloc. Dau să ies dar nu mai apuc.
- Nu vă supăraţi. Mă ajutaţi şi pe mine? M-a lăsat doamna asistentă aici acum juma de oră. Puteţi s-o chemaţi?
- Încerc, zic.
Sper să găsesc măcar o fiinţă umană, fie ea asistentă sau nu. Nimic. Merg mai departe, ajung la lumină (!!!), de fapt e un spot luminos care actually funţioneză la capătul unui culoar întunecat. Deodată cineva mă apucă de cot.
- Pot să vă ajut? (Finally!)
- La dr.B.
- Aaa, păi v-aţi rătăcit. Uite, sunt eu drăguţ şi vă duc. Dar ce problemă aveţi? O domnişoară aşa tânără cu probleme...şi singură aici?
Da’ ce-am măi nene, ciumă?? E modelul clasic de asistent pus pe agăţat. Tânăr dar cu mari frustrări. În fine, scap de el şi ajung.

Ex-plo-rări func-ţio-na-le. Dr.B. Scrie mare pe uşă.
Trecuseră 20 de minute de când parcasem.

Vorbesc cu dr.B. Simpatic, cald, profesionist.
- Păi ar trebui să facem (cum zic medicii „să facem” de parcă ei îşi fac) o endoscopie.
- Facem, sigur (ştiam că e nasol dar sunt o fire deranjant de curajoasă. Prea curajoasă trag acum concluzia).
- Păi sunteţi pregătită?
- Mda.

Mă bagă în cabinet şi mă ia în primire o asistentă. Nici n-apuc să zic ceva că-mi deschide gura. Fâs, fâs. Îmi dă cu anestezic. Încerc să-i spun:
- Mmmmm, dooo...nuuu...hâc.
- Nu mai vorbiţi că nu puteţi.
Hm, acum îmi zici? Am limba ca de mămăligă.

Îmi leagă părul (ok, asta nu-mi place) şi îmi aşează alături un recipient (o fi de bine? nu cred). Apoi îl văd. Tubul. Tubul de endoscopie. Chiar el.Toată lumea se aşteaptă să fie subţire şi delicat, ca să alunece frumos. Nu, nicidecum. Furtunul de udat grădina mi se pare mai delicat. La fel şi cablurile de înaltă tensiune.
- 1, 2, 3 şi! Gura mare. Zice dr.B.
E prea târziu să mai dau înapoi. Încerc să apuc halatul dar dr.B e şmecher, ştie şi se fereşte. Asistenta mă consolează. Mai aveţi un pic, vă comportaţi foarte bine. Uite gata. Foarte bine??! Aud sunetele scoase de mine însămi şi am senzaţia că văd un film de groază. Şi că m-am desprins de corp şi am o near-death-experience. Wtf??!
Când scoate furtunul senzaţia de eliberare e sublimă. Nu m-am mai simţit aşa bine de când am făcut parasailing. Îmi şterg lacrimile, rimelul, mucii.
- Aşa de rău a fost? zice dr.B.
Eu ce să zic, mama m-a învăţat să am respect pentru medici.

Plec. Nu ştiu cum naiba dar nimeresc din prima drumul înapoi. Portarul mă aşteaptă cu un rânjet prietenos.
- V-a rezolvat dr.B?
M-a lecuit, zic ca pentru mine. M-a lecuit să mai cred eu în „nu doare”, „durează puţin” şi „nici nu simţi”. Nici treaba asta cu prea mult curaj nu e de bine. Dacă eram o fricoasă acum nu aveam ce povesti.

Investiţii...

Mă tot gândesc că sunt lucruri în viaţă care au meritat investiţia. Fie ea emoţională (aaa, ce frumos...dar nu despre asta o să vă povestesc) dar fie ea şi materială. Adică lucruri în care am investit, uneori fără mare efort, alteori cu inima strânsă că am golit visteria.

Dar care au meritat.

Ca de exemplu o pereche de pantofi pe care am dat acum mulţi ani vreo-sutăcinzeci de euro dar de care încă sunt mândră. Plus că nu-şi arată vârsta. Sau colecţia de cosmetice MAC, adunată cu greu din toată lumea. Şi pe care cu emoţie încă o completez ori de câte ori plec. Sau perechea de jeans de la Barcelona din care nu ies şi în care am investit atât de puţin, că era la rebajas.

Mi-am adus aminte de toate astea astăzi dimineaţă când am ridicat ochii spre cer şi, prin trapa maşinii, am văzut milioane de fulgi mari-mari care dansau ameţitor, se zbăteau şi apoi se aşezau cuminţi, în straturi, desupra mea. Uitasem cum este. Pur şi simplu uitasem ce senzaţie minunată te surprinde uite-aşa, într-o zi mohorâtă de luni. Şi de-abia aştept să se încălzească un pic ca să deschid trapa şi să las soarele să mă facă să zâmbesc. Şi să lumineze discret spaţiul în care zilnic îmi petrec măcar o oră.

Ca să revin...şi trapa mea intră în categoria investiţii bune. Nu m-am zgârcit când am luat-o şi mi-am dorit-o foarte mult. De fapt am preferat să aştept mai mult dar să primesc o maşină aşa cum vroiam.

Şi din nou a meritat investiţia.

O specie aparte

Taximetriştii. Despre ei discutăm. Eu cred cu tărie că sunt o specie aparte. De la un punct încolo probabil că dorm în maşină, mănâncă în maşină, fac sex în maşină. Pipi nu. Am văzut eu. Pipi fac în parc (în cel mai fericit caz), la copac sau după caz la stâlp. Deci sunt o specie aparte.

I-am întâlnit în diferite variante. Varianta prost dispusă, arţăgoasă şi fără chef - cel mai des întâlnită. Varianta nocivă - prea multe manele sau prea mult fum de ţigară. Varianta şmecheraş - te ia cu "tu" din prima şi le ştie pe toate mai bine decât tine. Varianta vorbăreaţă şi pisăloagă - de obicei la personajele în vârstă şi întotdeauna când n-ai chef. Mai e şi varianta cumsecade - am întâlnit-o o singură dată.

Ieri am avut o zi plină de aventuri, asta şi datorită celor două drumuri cu taxiul. Şi uite-aşa am mai descoperit două variante ale speciei. Violentul şi freak-ul.

Plec împreună cu o colegă, chemăm un taxi, spunem adresa. La volan un moşulică ciufut. Zic lasă că-i bine, nu ne bate la cap. Nici n-am ieşit bine de pe stradă când, încercând să facă stânga fără să se asigure era să se lovească cu un nefericit. Începe să urle la el. Ce mă, nu m-ai văzut că fac şi eu stânga? D-astea. Totul s-ar fi terminat aici dar, celălalt şofer, probabil indignat de situaţie se ia în gură cu al nostru. Greşit. Se face linişte. Taximetristul se schimbă la faţă. Devine negru de furie (curios, nu roşu), zbiară, scuipă salivă şi i se zbate o venă la gât. Pentru un moment panichez şi mă gândesc că o să moară. Că o să crape acolo. Chiar atunci. Şi eu nu-l duc la spital. Că nu merită. Şi chiar mă grăbesc. Se dă jos, aleargă spre cealaltă maşină, deschide portiera şi-l ia pe ăla de gât. Acum mă gândesc că va trebui să-l duc pe celălalt la spital şi aici nu mai am scuze. Chiar nu avea nicio vină săracu'. Ca prin minune se calmează şi plecăm mai departe. Mă calmez şi eu şi renunţ să-i mai spun ceva.

La întoarcere altă companie, alt taximetrist. Chiar glumim - poate dăm şi noi peste unul normal. Deschid portiera şi încerc să-l văd. Nu reuşesc. Pe bord, pe geam, pe parasolare, peste tot sunt agăţate cruci şi muţunachi. Mulţi. Ştiu, am mai văzut zaruri, cuburi, câte-un animal de pluş...dar nu aşa. Număr. Pe la 43 cedez. Colega mea, cu aceeaşi expresie de mirare pe faţă de când s-a urcat mă înghionteşte să fac o poză. N-am curaj după faza cu celălalt.
De-odată aud.
- Vai, dar ce colecţie aveţi!
- Vă place? zice el cu un zâmbet larg?
Mă bag şi eu.
- Le-aţi primit sau...?
- A, nu. Mi le-am luat eu, una câte una. Sunt colecţionar.
Încerc să mă abţin să nu râd şi întorc capul. Pe lunetă stă agăţat un monstru de pluş care se bălăngăne la fiecare curbă. De-abia acum reuşesc să văd trăsăturile tipului şi mă ia cu fiori. E ca în filmele alea. Tăcerea mieilor? Parcă da.

Ajungem. Am scăpat şi de data asta.

Another bad morning

Criteriu important la cumpărarea maşinii. Cheie sau card?

Eu am ales card. Şi nu e rău deloc. :)

A fi sau a nu fi

Eu nu înţeleg. Alain Delon a murit? Nu. Google îmi spune că nu. Memoria la fel. Şi dacă nu, de ce l-au pus în casetă pe afiş? Sau atunci caseta ar trebui să fie neagră...zău, care-i treaba?

La teatru

UPDATE:
Întâmplător şi foarte profesional m-am întâlnit cu Şerban Pavlu, care joacă alături de Daniela Nane si Vizante în

O scrisoare pierdută. Piesa începe să se joace de sâmbătă 23 februarie la Bulandra. M-a asigurat ca o să am bilete :)
Cine se bagă?

M-am hotărât. Merg la teatru. Am mai avut tentative nereuşite, speranţe deşarte, promisiuni uitate. Şi de fiecare dată eşuam la Multiplex. Vai, ce ruşine! Am 3 idei. Alex şi Morris la Teatrul Mic, Revizorul la Comedie sau O scrisoare pierdută la Bulandra. Acum am nevoie de ajutorul vostru. Ce să aleg?

Just a midnight thought

Atunci când nu-ţi găseşti drumul, când ştii că ai greşit şi e prea târziu, când eşti singur şi pentru prima oară realizezi cu adevărat asta, atunci când te simţi nesigur ai nevoie de cineva alături. Care doar să respire odată cu tine.

Lucruri de ţinut minte

Cât trăieşte omul învaţă. Şi la fel de repede uită. Fiind din categoria uitucilor prefer să-mi notez tot. Ca de exemplu ce se poate întâmpla când faci gripă. Nu ştiu cum naiba da' mă minunez de fiecare dată. Aşa că mai bine notez de data asta.

1. You can run but you can't hide - indiferent cât te păzeşti te înhaţă mai ales dacă cel de lângă tine e deja căzut la datorie. Bunele şi relele se împart frăţeşte. Întotdeauna.

2. Când ai febră ţi se întâmplă lucruri funny, mai ales dacă n-ai mai avut peste 39 din clasa-ntâia. Vorbeşti mult şi prost, te bâlbâi, dansezi cu mobilele prin casă. Ba chiar o iei pe contasens în trafic şi nu înţelegi care-i treaba. Bănuiesc că e ca atunci când prizezi ceva, dar n-am de unde să ştiu...

3. Du-te la farmacie hotărât, fără vreo urmă de îndoială sau slăbiciune. Ia doar ce ţi-ai propus altfel rişti să primeşti oferta specială de sezon şi să te întorci fără niciun ban.

4. Statul acasă nu e atât de distractiv. Cred că am rămas cu fanteziile din şcoala generală când mâncam cretă. Nu. Acum chiar ai febră, nasul curge gârlă, ţi s-a urât de ceai cu miere şi baie cu sare la picioare. Şi tânjeşti după mirosul biroului tău.

5. Nu îţi da cu cremă pe nas orice-ar fi. Ustură ca naiba după ce 3 zile la rând l-ai frecat cu şmirghel. Acum pulsează şi e fierbinte. Ceva de genul Rudolph.

Şi încă ceva. Deşi bărbaţii exagerează şi se plâng de orice bubă, de data asta au avut dreptate. A fost cam nasol.

Tango conmigo (partea-doua)

Uite c-am ajuns şi la partea a doua. Ar mai fi, dar mă opresc. În primul rând pentru că voi fi acuzată că sunt misogină. Şi apoi o să vă gândiţi că eu chiar le iau în serios...

5. Femeile sunt optimiste incurabile. Bărbaţii sunt pesimişti (sau, în fine, îşi recunosc limitele). Exemplu: el are o relaţie complicată cu ea. Îi place dar nu e decis şi e clar că din varii motive nu o să reziste. E leneş să întreţină relaţia. De fapt e realist. Şi decide să-i spună bye. Evident, împachetează totul frumos - că e mai bine aşa, că îi redă libertatea, că ea merită mai mult... bla bla bla. Ea în schimb vrea să creadă. Şi speră. Visează că el nu a minţit şi speră că la un moment dat se va răzgândi. Never in a million years. Cum adică te iubesc dar o să-ţi fie mai bine fără mine?? Muhahahaha.

6. Bărbaţii sunt war-like. Femeile (încă) nu reuşesc să înveţe din greşeli. Exemplu: el luptă cinstit, bărbăteşte, îşi recunoaşte înfrângerea, se retrage la timp. Ea face mereu alianţe greşite, îşi risipeşte energia prin ură, se luptă pe două fronturi în acelaşi timp (şi cu el şi cu ele). De multe ori ea câştigă, dar îşi dă seama că e prea obosită să-l mai vrea.

7. Bărbaţii aşteaptă rezultate. Femeile se pierd (undeva pe drum) în detalii. Exemplu: ea se pregăteşte pentru întâlnire - se machiază, se coafează, îşi alege rochia... Crede că totul este perfect şi aşteaptă aprecierea lui. Lui, în schimb, i se pare normal ca ea să fie aşa. Dacă nu ar fi avut unghiile perfecte cu siguranţă observa :)

8. Bărbaţii renunţă for good. Când spun gata, e gata. Femeile renunţă de amorul artei. Exemplu: el decide să o rupă cu ea. Îi spune gata şi pur şi simplu asta vrea, s-a săturat. Ea în schimb i-ar da papucii, ar pleaca la mama, ar plânge şi ar face scandal. Sau toate la un loc. De fapt poate nici nu-l vrea înapoi... Dar merită osteneala dacă îl vede cu flori în prag. Sau cu bomboane. Să vă spun un secret: nu-i mai duceţi bomboane. Sunt două variante. Ori o să creadă că sunteţi un nesimţitor şi că nu vă pasă de cura ei de slăbire. Ori o să creadă că o consideraţi prea slabă. În nici un caz nu va aprecia gestul :))

Before having a baby...

...better check this out!
Geniale ultimele două rânduri :-))

Veneţia mea

Văd de câteva zile în ziare, în reviste, la TV, peste tot. Carnavalul de la Veneţia. Şi iar mi-aduc aminte. Am şi eu o problemă. De ce ţi-ai dori să mergi la Veneţia când e carnavalul? Ok, în afara spectacolului. Şi a tradiţiei - ştiu, se ţine din 1200 toamna. E cam aşa: milioane de oameni pe insula aia şi aşa înghesuită, gălăgie, mii de japonezi, hoteluri scumpe şi pline până la refuz, mâncare pe bandă ca la fast food şi fără nicio legătură cu tradiţionalul, poze, poze, bliţuri, poze, poze, bliţuri, poze... Plus că în ianuarie chiar şi la Veneţia e frig.

Refuz să cred că asta e Veneţia. Refuz să cred că Veneţia înseamnă San Marco, porumbeii, pizza, Rialto şi gondolele.

Veneţia mea este altfel. Şi vreau să mi-o amintesc mereu aşa. Cu stropi de ploaie caldă şi soare blând, cu plimbări în doi pe străduţe neştiute de nimeni, cu linişte şi doar atât pe San Michele, cu prânzuri la "Ai greci", cu vongole delicioase şi tiramisu adevărat, cu apusuri de soare pe Lido. Sau pe Murano, departe de turiştii frenetici din atelierele de sticlă. Sau în port, visând că poate într-o zi unul dintre yacht-uri va fi al meu, lenevind pe o bancă la soare în timp ce el savurează un mocaccino. Sau mergând la nesfârşit pe labirintul de străduţe şi, când ai obosit, să îţi dai seama că de fapt ai "ieşit" din hartă. Şi iar să o iei de la căpăt.

Aventuri pe 4 roţi

De multă vreme nici nu mă mai enervez. Nu m-am resemnat. Pur şi simplu plutesc într-o bulă mare. Mă doare la bască de traficul din Bucureşti. Ooo...am trecut şi eu prin nervi, crize, înjurături, plânsete (mda, s-a întâmplat o dată sau de două ori când am rămas blocată în acelaşi loc 30 de minute). Acum câţiva ani chiar am beneficiat de terapie din partea iubitului meu. Şedinţe repetate până mi-a intrat bine în cap că semnele obscene, înjurăturile de mamă, săritul la bătaie şi ameninţările nu duc la rezultate avantajoase pentru o domnişoară de pension ce eram.

Pe urmă am trecut prin etapa planificării. Discuţiile cotidiene gravitau în jurul traseului casă-birou şi retur. Cronometrări, variante, scurtături. Azi s-a circulat mai bine. Zau? Eu am făcut o oră. Păi pe Floreasca se lucrează. Mâine încep şcolile. Nasol. Peste o lună se intră în vacanţă, o să se elibereze. Pe naiba! De vreo două, trei luni parcă mi s-a antifonat maşina. Nu mai aud claxoane, nu mai văd scandaluri, agitaţie, blocaje. Plec fără să-mi propun o oră la care trebuie să ajung. Ce contează dacă din Alba Iulia până-n Dorobanţi fac 20 sau 50 de minute? La întâlniri nici măcar nu mai spun o oră exactă. Rămâne să ne vedem între 7 şi 7 jumate. Depinde de trafic. Ne sunăm când ajungem.

Zâmbesc mai mult (deşi rareori mi se răspunde la fel), îi las pe toţi amărâţii de pe străduţe laterale să intre în faţa mea că oricum n-am unde să mă duc, nici nu mă deranjez să-mi stric manichiura cu deschisul geamului dacă vreun golan zbiară la mine ieşit pe jumate pe geamul maşinii de gherţoi. O fi şi de la muzică. De la toate cd-urile cu simfonică, budha bar-uri sau tradiţională.

Şi totuşi zilele trecute am crezut că cineva face mişto de mine. Toate s-au întâmplat în aceeaşi zi. Nu am nimic cu femeile la volan. Absolut nimic. Şi totuşi. Merg pe Calderon, nu are practic decât o bandă jumate din cauza maşinilor parcate. Şi, în mod normal, se merge în şir indian. Anormal se mai găseşte câte un isteţ care, atunci când vede puţin loc, se aşează paralel cu tine. Evident la plecare unul trebuie să cedeze. Orgolii, claxoane, scrâşnet de roţi. Mi se întâmplă şi mie. O domniţă vine de pe o stradă laterală, o las politicos. Se aşează înghesuit lângă mine. Când se pune verde îi fac un semn discret să plece prima. Pleacă, nu mulţumeşte, nu zâmbeşte, nu nimic. Poate pâlpâie avariile. Nu. Peste 2 semafoare se repetă faza. La fel. S-o ia dracii, m-a enervat. La următorul ambalez puţin şi-i tai discret faţa. Scandal, flash-uri, claxoane. Mă uit în oglindă şi o văd cu spume la gură. Opreşte lângă mine şi mă ia la înjurat. Ce-ai nebuno, nu te-am lăsat să mi-o iei înainte? Nu te-am poftit să pleci prima... de 5 minute încoace??!

Mai târziu, o altă domniţă virează brusc de pe o stradă, se uită în ochii mei (de-abia apuc să frânez) şi se bagă în faţa mea. Nu o claxonez, ce rost are. După privire mi-am dat seama că oricum nu înţelege nimic. Dar vai! Profitând că se merge într-a-ntâia începe să se macheze. Asta eu nu pot să înţeleg. În primul rând ţine de intimitate. Recunosc că şi eu am un gloss la loc sfânt lângă handsfree pentru urgenţe dar să te apuci să te pensulezi?! Începe cu pămătuful. Nu-mi vine să cred. Probabil are trusa pe scaun, între picioare. Apoi rimelul. Problema era că nu se uita în faţă şi mă scotea din minţi că înaintam în reluare. Scoate rujul. Vă închipuiţi că o femeie se rujează cum vedeţi în filme. Sau în reclame. Nu, ea e stilistă. Nu mai pot. Şi deodată îmi vine o idee (recunosc, m-a inspirat cineva). Aştept momentul cu creionul dermatograf. Ştiam că ajunge şi aici. Şi e nevoie de precizie şi concentrare. Mă apropii la o palmă şi înfig ţărăneşte mâna în claxon. Lung, puternic, nesimţit. I-a sărit creionul din mână fix pe scaunul din dreapta :-))) Am un rânjet de satisfacţie pe faţă. S-a speriat atât de rău că a plecat cu scârţ nu înainte de a-mi trimite bezele otrăvite printre dinţi.

Încep să mă gândesc dacă să mai merg cu metroul.

E fun şi cu maşina.

In the mood

Plajă trabucuri cuba libre & mojito muzică ritm culoare soare hasta la victoria siempre y un poco de sabor...

Pues ... ella está llegando

Nu vreau să intru în gaşca - tot mai numeroasă - a celor care simt că vine primăvara. M-au păcălit şi pe mine şi mi-am umplut biroul cu zambile acum vreo săptămână. Nu vreau. Pentru că toate vin la timpul lor. Pentru că am mai păţit-o şi am fost dezamăgită. Pentru că un viscol la început de martie mi-ar distruge visul clădit un întreg februarie. Pentru că şi eu aştept vara mai mult decât orice şi pentru că primăvara e un fel de preludiu, aşa cum a spus-o frumos un domn.

Îmi spun hai că mai e o lună şi pe urmă răsuflăm uşuraţi. O lună?! E mult. Şi deodată am o speranţă. Ieri pe la 5 jumate văd că afară e încă lumină. Asta însemnă... da, vine, ştiu că vine. Hai că mai e doar o lună.