miercuri, martie 12, 2008

Memoires of Pisicot

Deşi se vrea a fi o leapşa de la Innu, este de fapt o dorinţă mai veche de-a mea. De a regăsi parfumul zilelor calde de vacanţă, de a resimţi mângâierea braţelor care m-au crescut, de a revedea cu ochii minţii culorile de altă dată.

Interesant este cum fiecare personaj din amintirile mele este legat cu fire nevăzute de o dimensiune anume. Pe bunicul de exemplu îl revăd mereu cu capul în jos! De câte ori mă concentrez să mi-l aduc aminte aşa cum era acum 25 de ani, îi redescopăr chipul răsturnat, grijuliu să nu cad de pe bara din parc. Acolo mă cocoţam şi mă spânzuram cu picioarele în jos ori de câte ori mă lua de la şcoală. Am căzut de vreo două ori. Şi odată am luat direct în dinţi un leagăn. Cu tot cu copilul din el.

Iar bunica mă priveşte mereu de jos. Îmi ajunge cu greu la umeri. Pentru că de fiecare dată îi redesenez chipul în zăpadă, la munte. Ea urmărindu-mi paşii. Eu, ţopăind sus, pe gardul de beton. Îi întind doar mâna din când în când, ca să nu-i dau emoţii. Şi bunica mai înseamnă salată "orizontală" şi supă de "cosmonaut". Whatever that means.

Vacanţele de vară sunt legate de un alt personaj. Cu vorba blajină şi miros de zahăr vanilat. Şi de malul Trotuşului. De zgârieturi de la tufa de zmeură. De măciulii de seminţe de mac. Şi de lupte cu cocoşul. Şi de plânsete când nu am putut să-l mănânc.

De la 4 ani îmi revin în minte piciorele goale, cu jeg de-un deget. Porumb copt pe grătar şi vată de zahăr la iarmaroc. Fântâna de la răscrucea din sat şi cobiliţele din lemn. Şi mama foc şi pară că mănânc de pe jos.

Văru-meu n-are niciodată chip. Pentru că 90% din timp ne cafteam pe sub masă. Imagini cu picioare şi vânătăi e tot ce a rămas.

Şi totuşi. Prima amintire. Oare toţi îşi amintesc? Ştiu când a fost prima dată când ceva s-a întâmplat? Eu îmi amintesc un gust de cafea. Şi acum sunt moartă după aroma tare şi cremoasă de cappuccino, în cerul gurii. Poate pentru că mama a avut şi ea o poftă în sarcină...

Dar prima amintire adevărată din viaţa asta o am probabil de la 1 an. De-abia mergeam. Atingeam cu bărbia marginea patului şi mă luptam să ajung la un scaun. Văd braţele mamei care încearcă să mă prindă. Şi rochia. Da, aia e. Cum a ştiut? E preferata mea! Aşa, ia-o de pe scaun şi îmbracă-mă. Vernil, cu buline mari, albe. Simt şi acum printre degete materialul. Aspru, cu volănaşe albe. Cu fermoar la spate...Ah. Şi miroase a poale-n brâu.

Peste ani, amintiri ca astea mi-au rămas perfect în minte. Cadre exacte, schiţate cursiv. Iar altele, mai noi, mai dramatice s-au şters. Poate că e bine, poate că nu. Până la urmă ne amintim oare ce vrem cu adevărat să ne amintim? Ne încăpăţânăm să blocăm aici, aproape, doar ce ne face să zâmbim? În timp am învăţat să alungăm din noi umbrele? Am reuşit să selectăm reţeta fericirii şi să o repetăm? Mi-ar plăcea să cred că da.

12 răspunsuri:

innuenda spunea...

Mamă, pisicot, am citit ce ai scris tu aici cu un zâmbet de motan satisfăcut pe bot, ştii, genul cu mustăţile încă ude de lapte.
De fapt în starea asta de spirit am citit toate amintirile voastre. Sunt impresionante şi diferite. Dar toate au o constantă în ele: duioşia faţă de cineva sau faţă de ceva.

Dacă am învăţat să păstrăm doar amintirile frumoase, nu ştiu exact. Dar am învăţat, în tot cazul, cum să ne folosim de amintirile frumoase când vrem să ne reîncărcăm bateriile sufleteşti. Asta ne iese de fiecare dată. Am o prietenă de...vorba ei..."optzecişitreabameacâţiani". Este sprintenă, dansează din buric, face lumânarea, fâşneaţă, a fost curtată de prinţi şi plimbată prin toată lumea. De câte ori ne vedem îmi spune: Violeta, să te duci oriunde ai ocazia să ajungi. Să nu refuzi niciodată ideea de a vedea un loc nou, de a cunoaşte o persoană nouă. Pentru că numai asta îţi rămâne din viaţă. Ce ai aflat! Rămânem să ne mutăm de la un moment dat în amintiri. :) Hm, mi-e dor de ea, acum e în Germania, la băieţii ei...

Anonim spunea...

Selectam reteta fericirii. Dar nu o repetam. Nu putem. Nu avem capacitatea. Cu timpul pastram doar ce este frumos. Dar nu repetam nimic...Si chiar daca incercam, nu reusim sa obtinem acelasi gust. Tot ceea ce ni se intampla, toate intalnirile au un anumit timp. Atunci au farmec.
Cred ca e un mod al universului de a ne ajuta sa mergem inainte...

miki spunea...

tu ai amintiri de la un an?!?!dar oamenii normali isi aduc aminte abia de pe la trei ani! din viata itrauterina n-ai? hai ma, ca era cu doar un an in minus!!

innu
simpatica juna ta prietena! dar eu cred ca poti ramane cu ceva mai mult decat amintirile locurilor si oamenilor. in rest, are perfecta dreptate!

Pisicot spunea...

Innu, ce frumos zici tu :)
Şi referitor la partea cu locurile de văzut...să ştii că aşa este. Chiar mă gândesc să nu mai investesc în lucruri şi să mă plimb mai mult prin lume.

Teo, nu repetăm reţeta. Poate doar secretul ei. Şi aşa ne amintim doar ce ne e drag.

M., nu văzuşi? Am amintiri şi din viaţa uterină. Cafeaua! Sunt specială, ce mai :)

miki spunea...

ah, pai ai fost modesta si ai lasat sa se inteleaga ca ti-a povestit mama ta intamplarea cu capuccinoul. aha, deci iti amintesti si poftele mamei tale! adica ai si amintirea amintirilor altora! pfooaaa...

Anonim spunea...

foarte frumos, pisicot. parfum autentic de copilarie. :))

Pisicot spunea...

M., eu ţi-am zis!

Zuzeta, mulţumesc :)
Rămâne pe sâmbătă, da?

Anonim spunea...

Mi-am trait si retrait fericirile si tristetile lipind petice peste fericirile si tristetile copilariei mele. Parea ca sunt in acelasi film care nu vrea sa se mai termine. asta pana acum trei ani si un pic.S-a intamplat ceva, probabil am atins "masa critica" si am atins un soi de echilibru. Sau poate pur si simplu am ridicat ochii un pic mai sus de 90 de grade. Poate asta e reteta fericirii, sau macar un ingrediant imporatant. Echilibrul in echer mai mare de 90 de grade.

innuenda spunea...

Eu nu am amintiri de foarte mică, dar sora mea are. Pretinde că îşi aduce aminte de mine în pătuţ şi cum că nu înţelegea de ce brusc nimeni nu mai avea timp de ea. Au existat şi nişte mărturii ale faptului că a vrut să suprime concurenţa. Mama a intrat odată în camera mea şi a surprins-o pe soră-mea cu mânuţa printre zăbrelele patuţului meu. Când s-a apropiat, eu eram toată ciupită de faţă cu unghiile, până la sânge. Da’ gânguream. Că am fost un copil paşnic :).

Pisicot spunea...

Adi, nu există copilării ultra-fericite. Aşa cum nu cred că există copilării mizere. Vine şi cu bune şi cu rele. Şi depinde şi de firea fiecăruia cum iese din etapa asta.
Şi da, există momente de cotitură în viaţa fiecăruia. Nu unul, mai multe. Interesant e şocul primului. Deodată eşti adult, deodată nimic din ce era într-un fel, nu mai e. Când spun şoc nu mă refer neapărat la un moment îngrozitor. Ci la o mare schimbare. Un exemplu bun poate fi un copil în viaţa cuiva. Un exemplu rău - moartea cuiva apropiat. Sau o boală cumplită. Sau despărţirea de cineva drag.

Innu, dezavantajele de a fi 2 :))
Dar eu tot vreau 2 copii!

Anonim spunea...

@pisicot
sa nu ma intelegi gresit, nu-miplangeam copilarie ci vroiam sa spun ca am adoptat un tipar invatat de mic si l-am tot repetat pana intr-o zi.si de atunci e altfel.tot cu bine si cu mai putin bine dar altfel.e cu mai multa liniste si cu mai multa..sa indraznesc sa-i spun..intelepciune?:-)prea mult poate dar pe acolo..

Pisicot spunea...

Nici nu te-am contrazis :)