De ceva timp mă simt ciudat. Am o stare de agitaţie, de nerăbdare. Un val de energie îmi străbate permanent sufletul.
Deschid ochii dimineaţa şi, după adaptarea înceată la lumea reală, pornesc frenetic în daily routine. Indiferent cât de devreme mă trezesc sunt mereu în priză. După o oră gata, ultima gură de cafea o sorb în picioare şi năvălesc pe scări.
Accelerez şi mă fofilez în trafic încercând să ajung la birou. Nu sunt în întârziere. Atunci de ce nu stau calmă la semafor? Am puseuri de nerăbdare care mă fac să schimb la întâmplare posturile de radio.
La muncă aceeaşi doză de adrenalină. Puls accelerat. Simt nevoia să încetinesc. Să spun: stop. relax. take it slow.
Adorm târziu organizând ziua de mâine. Făcând planuri. Rememorând clipele plăcute. Încerc să mă relaxez. Nici o şansă. E ca şi cum ceva m-ar ţine în viaţă şi m-ar hrăni cu energie. De cele mai multe ori îmi place. E o senzaţie minunată. Şi totuşi. Simt că oraşul mă agită. Mă suprasolicită. Mă înghite.
Aş vrea să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru noi. Pentru vise construite pas cu pas. Pentru gânduri ferite de iureşul cotidian. Pentru o gură leneşă şi profundă de aer în piept.
Duminica trecută, am realizat toate astea când, în lenea dimineţii am zăbovit în pat, întinsă pe burtă, privind la nesfârşit marea. M-am învelit în pătură şi-am scos doar nasul. Am deschis geamul larg şi am adulmecat briza. Am ascultat pescăruşii şi vântul.
Aş vrea să fac asta mai des. Să-mi găsesc timp să imortalizez senzaţii. Să gust clipa. Să nu uit. Să nu las să treacă momentul fără să-l simt cu adevărat.
Am reuşit săptămâna trecută, pe marţi, când am avut un drum pe lângă Bucureşti şi am oprit mută pe marginea drumului de ţară. Am stat 5 minute şi am făcut fotografii. Doar atât. Apoi am pornit înapoi. Ce am văzut e aici. Ce am simţit e tot aici.
Deschid ochii dimineaţa şi, după adaptarea înceată la lumea reală, pornesc frenetic în daily routine. Indiferent cât de devreme mă trezesc sunt mereu în priză. După o oră gata, ultima gură de cafea o sorb în picioare şi năvălesc pe scări.
Accelerez şi mă fofilez în trafic încercând să ajung la birou. Nu sunt în întârziere. Atunci de ce nu stau calmă la semafor? Am puseuri de nerăbdare care mă fac să schimb la întâmplare posturile de radio.
La muncă aceeaşi doză de adrenalină. Puls accelerat. Simt nevoia să încetinesc. Să spun: stop. relax. take it slow.
Adorm târziu organizând ziua de mâine. Făcând planuri. Rememorând clipele plăcute. Încerc să mă relaxez. Nici o şansă. E ca şi cum ceva m-ar ţine în viaţă şi m-ar hrăni cu energie. De cele mai multe ori îmi place. E o senzaţie minunată. Şi totuşi. Simt că oraşul mă agită. Mă suprasolicită. Mă înghite.
Aş vrea să-mi găsesc timp pentru mine. Pentru noi. Pentru vise construite pas cu pas. Pentru gânduri ferite de iureşul cotidian. Pentru o gură leneşă şi profundă de aer în piept.
Duminica trecută, am realizat toate astea când, în lenea dimineţii am zăbovit în pat, întinsă pe burtă, privind la nesfârşit marea. M-am învelit în pătură şi-am scos doar nasul. Am deschis geamul larg şi am adulmecat briza. Am ascultat pescăruşii şi vântul.
Aş vrea să fac asta mai des. Să-mi găsesc timp să imortalizez senzaţii. Să gust clipa. Să nu uit. Să nu las să treacă momentul fără să-l simt cu adevărat.
Am reuşit săptămâna trecută, pe marţi, când am avut un drum pe lângă Bucureşti şi am oprit mută pe marginea drumului de ţară. Am stat 5 minute şi am făcut fotografii. Doar atât. Apoi am pornit înapoi. Ce am văzut e aici. Ce am simţit e tot aici.
32 răspunsuri:
Cred ca pe toţi ne înghite oraşul, d-asta şi eu fug de Bucureşti, măcar o dată la două săptămâni. Aşa frumos e la ţară...
comentariul meu e putin mai lung si a aici:
http://www.adihadean.com/news.php?item.95
nu trebuie sa-l publici dar poate iti faci timp sa-l citesti:-)
te inteleg perfect.
ma refeream la link atunci cand puneam ca nu trebuie sa+l publici.dar cred ca te-ai prins:-)
Foarte frumos simţi tu, pisicot, fată dragă! Şi ştiu exact despre ce vorbeşti. Parcă ar fi scris cuvintele astea vreun dublu spiritual al meu. :)
Chestia este că, la mine, accelerarea ritmurilor se transformă în energie negativă. Şi dintr-o persoană binedispusă şi agreabilă mă transform într-o persoană dezagreabilă total, căreia nu-i convine nimic, cinică. Al meu s-a obişnuit săracu' şi-mi spune, când se întâmplă, "Iar sunt tampon între ritmul tău şi al lucrurilor! Asta e, acum ce să fac,descarcă-te în mine!" Şi mă umflă râsul pe loc atunci când spune asta şi-mi recunosc vina. De obiecei, asta se întâmplă în dimineţile când plec la vreun examen sau când am termen la vreun caz mai complicat. Adică destul de des. Noroc însă că iese soarele la fel de des. Chiar sunt ff schimbătoare.
Iar cât despre "ţară", cu drumurile ei, cu şanţurile, cu pomii fructiferi, cu oamenii mergând pe biciclete, cu fântânile, cu florile, cu bătrâneii ei cu ilic tricotat şi pălărie ori, după caz cu basma şi şorţ, cu bisericile ei simple, cu aerul ei şi cu senzaţia aceea de acalmie, de viaţă în ritm normal, omenesc, ei bine asta o socotesc eu o baterie plină de energie. Şi de multe ori mă rog de al meu să încercăm şi turismul rural din Romania. Să mai lăsăm ţările străine să se mai odihnească oleacă de paşii noştri febrili prin muzee, restaurante, situri şi magazine.
Hai că am scris o sagă. :)
hm... astea nu sunt semnalele pe care le emite un workoholic?
dar atata timp cat reusesti sa scapi cam la fiecare sfarsit de saptamana intr-un ritm total opul celui cotidian, cred ca lucrurile sunt sub control. mai mult de atat... nu cred ca se poate. atunci ai pica in partea cealalta, cea a inadaptatilor, in gasca celor care nu reusesc sa faca fatza ritmului alert. abia atunci ai avea o problema!
io zic ca nu e ok sa'tzi faci program de fuga in we, ca si asta poate sa devina rutina. da' daca reusesti sa vezi ce'i si pe marginea drumului, nu numa in fata, si chiar te ambitionezi sa tragi pe dreapta pret de cinci minute... cre ca asta e secretul :)
* am vru' sa zic "in FIECARE we" :)
Ritchiu, hai c-am dat o fugă şi pe la tine...Hai să fugim mai des! Sau mai bine, să ne mutăm departe de centru.
Adi, îmi găsesc timp, promit!
Innu, sora mea de cruce, vezi că te ştiu? :) E bine să ai un suflet pereche lângă tine, apreciază asta!
Eu nu ştiu dacă totuşi aş rezista o vacanţă ruptă de lume. Două, trei zile e suficient. Eu vreau să văd lumea!!!
M., nuuu, sunt departe de workoholic! Dar simt nevoia de "vitamine" din când în când.
Ilinca, păi aşa zic şi eu. Să reuşesc să-mi trag sufletul şi să "văd" şi alte lucruri. Care sunt aici, lângă noi de fapt.
innu- eu nu as rezista prea mult a la campagne. adica e frumos, nu zic, dar dupa doua zile cred ca m-as urca pe pereti. intr-un fel m-am obisnuit cu ritmul asta si imi place.
Apreciez, apreciez! :)
Când zic vacanţă la ţară, mă gândesc şi eu la câteva zile, desigur. Că mi-s citadină şi eu, din categoria care râdea la cântecul lui Baniciu cu locuinţa mea de vară e la ţară, acolo era să mor...!
Mi-ai dat o idee să scriu ceva pe tema asta la mine, că altfel iar îmi rememorez viaţa instantaneu şi fac saga aici, la tine la comentarii :))
si io's dependenta de ritmul meu de lucru si de ritmul capitalei desi, daca ma intrebi, ambele imi displac.
anul trecut, insa, am fo la sf ghe sat, vreme de opt zile. si m'am simtit atat de bine si de (e)libera(ta) si de departe de lumea dezlantuita ca m'au tarat cu forta pe salupa care ma ducea spre casa :)
e drept, am avut net si am scris pe blog aproape in fiecare zi. nush cum ar fi fost fara. nu pot sa fug de tot de lume, nu e asa pasta mea de om :)
Orasul vine peste noi din doua, trei cauze - sa ma dau si eu destept :)
1. Oamenii nu stiu sa faca tranzitia de la 'rautatea' orelor de lucru = business, shaiba, cersit, spalat parbrize, consultanta juridica si financiara, cafele cu vagabontii, dupa caz, la orele de afterwork. Am trait intr-un oras de 5 ori mai mare decat Bucurestiul si dupa ora 6 toata lumea devenea alta. Simteai asta; oamenii isi ofereau reciproc confortul, pentru ca toata lumea are nevoie de el. Bref, people suck here.
2. Orasul pur si simplu NU MAI ARE NIMIC VERDE; ceva/undeva sa te odihnesti macar cu privirea.
3. Cei din jurul meu ma tot intreaba de ce sunt nemultumit de B. (si de Romania): pentru ca nu gasesti un loc al tau. Sau il gasesti cu greu. Sa te simti bine.
Maria are dreptate: te obisnuiesti cu Orasul, devine drog. Dar vreau un drog cu biciclete si parcuri imense. Si rahatul ala de rau cu apa curata. Si oameni care zambesc.
Mare vorbă ai zis, pushthebutton! Nu ştim, frate, să ne împărţim judicios timpul şi ne îngroapă secundele, vorba aia, fără lumânare!
heeeei!! eu sunt vitamina! ai zis-o acum, nu mai ai ce face! :D
...poate de-asta n-am nicio problema cu orasul si nebunia pe care o presupune el!
Ilinca, asta e combinaţia perfectă pentru un om normal la cap :)
Pushthebutton, şi eu iubesc oraşul. Dar nu cum este acum. Sau mai bine zis, cum a devenit. Ştiu ce zici, prin alte ţărie din Europa oamenii au alt ritm. Şi e foarte bine la ei.
M., păi tu eşti vitamina mea zilnică :)
În ceea ce priveşte oraşul...ascultă aici la babe: mai ai răbdare câţiva ani şi o să vezi cum e! Eşti foarte tânără şi bravo că eşti aşa. Dar cu timpul o să te obosească şi pe tine. Parol.
poate de aia e misto emisiunea de la guerilla. exista viata dupa munca
heeei!! cum ai facut sa iti colorezi patratelele de raspuns? e dragut! arata ceva de genul: "HEI! ia! toata lumea ochii si urechile la mine!" :)) impune autoritate. vreau si eu!!
in alta ordine de idei, eu am stabilit. cand simt ca obosesc, fac repede un bebe ca sa am concediu platit 2 ani. copilul se duce la bunici, ca de-aia se smiorcaie toti 4 atata ca vor un nepot! :D evil, dar scopul scuza mijloacele, se stie!
Maria :)
M., nu cred că vrei să îţi povestesc cum am reuşit. Zmeul este autor, eu mi-aş fi prins urechile şi aş fi riscat să rad tot blogul. Şi aşa când m-a lăsat singură să aleg culoarea mi-a dat instrucţiuni de tip NASA :D
E frumuşel. Dar nu cum zici tu, rea ce eşti. Ci mă ajută să văd mai uşor unde am comentat eu şi ce s-a mai scris după.
Raţionamentul tău e corect. Dar dacă te apucă oboseala din 2 în 2 ani?
pfff... las' ca ma descurc eu singura! ...sper.. :))
paaaaaaaaaaaaaai... poate ca o solutie mai buna ar fi sa ma fac nevasta intretinuta dupa primii 4 ani stati acasa. altfel prea mare bataia de cap! :))
M., pentru că eşti mai tânără şi mai deşteaptă, zic că poţi să încerci. Joacă-te aici http://bloggerfordummies.blogspot.com/
deci pentru ca sunt tanara si desteapta ma trimiti la o chestie for dummies. :))))))))))))))
ok, fie! accept provocarea! :))
Deci mă lăsaţi?! Eu vreau să apară şi ceva "for the dummiest". Că Zmeul ăla mi-a dat şi mie link-ul, în scopul mermelirii blogului, dar a omis faptul că sunt blondă. Iar când vine vorba despre calculatoare, sunt de-a dreptul platinată. În consecinţă, stimată m. te invit la un brainstorming la mine la birou, că e la geam şi ni se aeriseşte creierul. Şi poate dovedim şi formatul blogului.
Of :)))))))))))))am râs cu lacrumi la faza cu bloggerfordummies.blogspot.com! Cu la-crimi!!
si'mi ziceti si mie ce descoperiti!? :))))
ca io nici blogomtterele n'am stiut sa le pun! html, html, simplitatea unde e? :))
Vine vara, bine-mi pare ca-s in weekend doar la munte sau la mare.
Parca-s sub adanca vraja cand infig cortul in plaja! =))
Am emoţii mari. Mi-e frică să intru pe blogurile voastre. Dacă le-aţi operat azi-noapte? Dacă nu mai există?!
Deci: nu-mi asum nici o responsabilitate, da?!!!
Mai bine îl luaţi pe Zmeu de-o toartă şi vă explică la toate de-odată :D
P.S. M., ar trebui să redenumească ăia site-ul. NU ESTE PT DUMMIES!
Eu am văzut Zmeul pe când se pregătea să-şi tragă nu ştiu ce promo şi nu am avut curaj să chiţăi ceva de bloguri! Doar ştii cum e el când se ambalează la costum şi are şi paloşul de gât! :)) :)) :)))
hai mai adriana, trust in me ca sunt tanara si perspicace!
...nu stiu ce mama dracului m-a impuns sa scriu asta, ca mi-e clar ca o sa mi-o iau rau prin urmatoarea replica, dar what the hack! poate ai o zi proasta :D
M, dacă citeam ante-jurnal, venea replica... Dar acum sunt relaxaaaaaată, fericiiiiiiită.....
phiuh! stiam eu ca va veni ziua in care zeii vor fi de partea mea!
Nu miza la nesfârşit pe norocul care tocmai te-a lovit! :)) Mă ştii năvalnică!
Trimiteți un comentariu