Dor de iarnă

Pentru că m-a amuzat povestea lui Ritchiu, mi-am amintit de o fază cam din acelaşi film. Aveam o vecină cu un Cielo vişiniu. Fătuca undeva la 20-25 de ani, muncitoare de fel, pleca dimineaţa şi se întorcea seara târziu plină de sacoşele şi punguţe de la cumpărături. Mă amuza de fiecare dată cum se chinuie să parcheze câte 10 minute într-un loc unde intrai şi cu tractorul. Sau cum întorcea maşina în parcare. Sau cum reuşea să lipească maşina de gard şi apoi să-şi dea seama că trebuie să iasă pe partea cealaltă. Cu tot cu punguţe.

Mda, pe atunci mă plictiseam şi seara stăteam pe balcon să spionez vecinii. Ei bine, într-o iarnă cu multă zăpadă am ieşit gospodăreşte cu lopată, mănuşi, spray de dezgheţat, măturică...tot tacâmul. Nu aveam loc de parcare plătit (cum am acum şi tot îl găsesc ocupat!) dar nici prea multe maşini nu erau. Parcam frumos în faţa intrării şi de obicei portarul îmi păstra locul seara.

Aşaaa...şi cum dădeam eu la lopată vreo două ore, deja roşie în obraji şi cu tricepsul făcut zdrenţe, apare demoazela ca o floare. Căuta un loc de parcare. O văd cum încearcă să se suie pe un nămete. Îi fac semn.
- Nu acolo, că nu mai are loc nimeni să treacă.
Dă din umeri depăşită de situaţie.
- Păi eu ce fac?
- În ce sens?
- Păi adică unde parchez.
Not my problem îmi zic şi dau din măturică în continuare.
Şi o văd cum trage mai pe dreapta şi aşteaptă. Când termin strâng arsenalul de ustensile, mă bag în maşină şi pornesc uşor spre bulevard, nu înainte de a-i lăsa portarului cu limbă de moarte să-mi păzească locul. Nu de alta, dar la un calcul de efort îmi ieşea pe minus. În trei zile de dat la lopată ajungeam la balamuc. Când ajung în dreptul vecinei, deschide zâmbind geamul şi zice.
- Mulţumesc mult.
- ĂĂĂ, stai aşa. Adică tu aşteptai să plec eu?
- Da, te rog, lasă-mă să parchez acolo, că nu mă descurc să parchez în altă parte. Te rooog!
Nu-mi vine să cred.
- Păi bine, da' atunci de ce nu m-ai ajutat?!
ĂĂĂ... Ce dracu' să fac acum? Dacă o las, când mă întorc o iau de la capăt. Dacă nu o las zice că-s naşpa.
- Bine. Du-te, dar la 10 mă întorc şi vreau să am locul liber.
- Sigur! Vaaai, mulţumesc.
M-am întors, locul era liber. De fapt era parcată o cutie mare de carton pusă cu frică de portar.
- Aţi văzut, v-am păstrat locul doamnă.
Atâta îţi trebuia să nu, mi-am zis.

Iar domnişoara? Domnişoara e cam tot la fel. Încă nu a învăţat să parcheze. Nu o mai văd la fel de des dar ultima oară avea pe portiera dreaptă o mare julitură. Şi mă gândesc că iar vine iarna...