Aş vrea să cumpăr un gram de timp. Cu acte, perfect legal, cu certificat de garanţie. Să ştiu că, atâta vreme cât îl am, nu îl voi pierde.
Nu vreau să dau timpul înapoi, sună atât de clişeistic. Nici nu vreau să-l opresc în loc. Iar perspectiva saltului în timp, în încercarea disperată de a fenta frigul din suflet, îmi pare necinstită. Aş vrea însă să am gramul meu, numai al meu. Să-l ferec aici, aproape, şi să-l slobozesc numai atunci când încercarea m-ar provoca. Când dorinţa ar fi atât de puternică încât aş auzi-o strigând.
I-aş da drumul să-mi aducă clipa în care am împlinit 23 de ani şi două luni. Să retrăiesc exact senzaţia de atunci, apoi să mă întorc aici. Sau l-aş ruga să-mi redea zâmbetul de zilele trecute, când am ascultat vocea şi am simţit căldura cuiva drag. Sau când am auzit un bună dimineaţa spus cu adevărat, nu din convenţionala tristă obişnuinţă. L-aş mai păstra cu grijă pentru clipele de fericire care vor urma. Pentru că, la fel ca întotdeauna, vor veni exact când nu o să le mai chem, dar vor sta doar cât să nu ştiu dacă le trăiesc sau nu cu adevărat. Şi, dacă momentul nu mă va tulbura prea mult, voi elibera gramul de timp să prelungească nebunia. Şi, de ce nu? Când cele 9 vieţi se vor apropia de sfârşit aş da drumul pentru ultima oară gramului meu de timp cumpărat, să-mi dea răgazul să-mi amintesc toate astea înainte de a pleca.
Am încercat. Am încercat de atâtea ori să-l cumpăr. La piaţă mi-au spus că vine doar în vrac şi că oricum nu se vinde, se închiriază, pe sub mână. Ca un fel de time-sharing. Şi, de fapt, cine are nevoie de un singur gram? Toată lumea se înghesuie să cumpere luni şi ani de zile. Să fure timp de la alţii uitând să-şi folosească înţelept gramul său.
Apoi am vrut să-l cumpăr on-line. Ba chiar am avut norocul să-l găsesc la pachet cu ambalare gratuită, taxe 0 şi livrare imediată. Doar că, sec, mi s-a răspuns "your last attempt has failed, please don't you ever try again".
Acum plec. Şi mă întorc mai pe seară. Ies pe străzi pustii de duminică după-amiază, în parcuri reci şi neumblate, în cafenele cu arome ispititoare. Să-l găsesc. S-ar putea ca gramul meu de timp să fie pitit într-un colţ de lume unde nu-l caută nimeni.
Nu vreau să dau timpul înapoi, sună atât de clişeistic. Nici nu vreau să-l opresc în loc. Iar perspectiva saltului în timp, în încercarea disperată de a fenta frigul din suflet, îmi pare necinstită. Aş vrea însă să am gramul meu, numai al meu. Să-l ferec aici, aproape, şi să-l slobozesc numai atunci când încercarea m-ar provoca. Când dorinţa ar fi atât de puternică încât aş auzi-o strigând.
I-aş da drumul să-mi aducă clipa în care am împlinit 23 de ani şi două luni. Să retrăiesc exact senzaţia de atunci, apoi să mă întorc aici. Sau l-aş ruga să-mi redea zâmbetul de zilele trecute, când am ascultat vocea şi am simţit căldura cuiva drag. Sau când am auzit un bună dimineaţa spus cu adevărat, nu din convenţionala tristă obişnuinţă. L-aş mai păstra cu grijă pentru clipele de fericire care vor urma. Pentru că, la fel ca întotdeauna, vor veni exact când nu o să le mai chem, dar vor sta doar cât să nu ştiu dacă le trăiesc sau nu cu adevărat. Şi, dacă momentul nu mă va tulbura prea mult, voi elibera gramul de timp să prelungească nebunia. Şi, de ce nu? Când cele 9 vieţi se vor apropia de sfârşit aş da drumul pentru ultima oară gramului meu de timp cumpărat, să-mi dea răgazul să-mi amintesc toate astea înainte de a pleca.
Am încercat. Am încercat de atâtea ori să-l cumpăr. La piaţă mi-au spus că vine doar în vrac şi că oricum nu se vinde, se închiriază, pe sub mână. Ca un fel de time-sharing. Şi, de fapt, cine are nevoie de un singur gram? Toată lumea se înghesuie să cumpere luni şi ani de zile. Să fure timp de la alţii uitând să-şi folosească înţelept gramul său.
Apoi am vrut să-l cumpăr on-line. Ba chiar am avut norocul să-l găsesc la pachet cu ambalare gratuită, taxe 0 şi livrare imediată. Doar că, sec, mi s-a răspuns "your last attempt has failed, please don't you ever try again".
Acum plec. Şi mă întorc mai pe seară. Ies pe străzi pustii de duminică după-amiază, în parcuri reci şi neumblate, în cafenele cu arome ispititoare. Să-l găsesc. S-ar putea ca gramul meu de timp să fie pitit într-un colţ de lume unde nu-l caută nimeni.
25 răspunsuri:
Gramul tau, asa mititel, pare sa fie tare incapator :) sper sa-l gasesti ;)
la carturesti ai incercat? :)
Finalul tău mi-a amintit de-o postare simpatică a cuiva de la mine din blogroll (augustin):
"SOULMATE- Eu cred in suflete pereche. Inca nu l-am gasit pe al meu, inca n-am gasit-o, insa stiu sigur ca exista pe undeva, cautandu-ma, asa cum fac eu. Sau poate nu ma mai cauta, ci acum isi vede de viata ei, intr-o familie in care, asa cum se intampla deseori, mai ia si palme peste fata pentru ca nu a asezat cum trebuie tacamurile la masa. Daca-l prind pe ala care a facut asta sufletului meu pereche, ii rup picioarele si toate mainile si capul i-l rup... Cam atat ii fac!"
Rita, asta îmi şi doresc. Şi de asta îl denumesc gram. O secundă pare atât de efemeră, gramul meu de timp pare a avea...mai multă greutate.
Ilinca, măi era pe acolo, dar nu era al meu. Tre' să mai caut.
Innu, foarte frumos. Să vezi ce fac eu când l-oi prinde pe ăla de-mi fură gramul :P
:)))) Ntz,ntz,ntz, de unde atâta agresivitate în nişte oameni frumoşi?!
Uite asta-mi place mie în virtual. Oamenii spun lucruri pe care în viaţa reală nu le-ar rosti în ruptul capului.
Nu e de joacă deloc internetul ăsta! Mie îmi dă serios de gândit. Am aflat lucruri în plus despre mine, de când frecventez blogosfera.
Şi am aflat că oamenii sunt absolut speciali dacă îi laşi să se exprime (sigur, sunt şi câteva caractere mici, dar astea nu ar trebui să ne intereseze, doar e lumea reală plină de ei!).
erata: de ele
unde erai cand am impartit eu gramele mele "extra"? :-)
Innu, agresivitatea nu e rea până la un punct. Plus că treaba asta cu prinţese frumoase şi suave e fumată :P
Adi, se pare că pe atunci nu te cunoşteam. Păcat :)
dar eu SUNT o printesa suava si frumoasa, nu? :)))))
chiar daca fumez tigari de foi din cand in cand
iar ai scris frumos! :) recidivisto! :)))
un gram de timp .... da, mie nu-mi ajunge, asta e clar. dar dacă trebuie, ne mulțumim și cu puțin. de calitate să fie. cam așa, cam cum povestești tu. :)
Curiosii care nu stiu nimic se intreaba ce mare chestie a fost in ziua in care ai implinit 23 de ani si doua luni ? Asa de tirziu a fost ?
eu sper ca nu am cumparat gramul candva demult, dar l-am uitat pe taraba
Ţi-aş fi împrumutat un gram de la mine. Dar nici eu nu prea mai am după ce am pierdut vreo 365 de grame. Aşa...cam cât o ceafă de porc în sânge. :(
Sper, totuşi, să găseşti undeva...
Sper să nu uiţi aparatul de fotografiat când pleci în căutarea acelui gram. Poate îl surprinzi pe peliculă, sau pe senzor. Să ştiu şi eu cum arată. :)
Ilinca, prinţesele nu fumează ţigări de foi :P
Alina, de calitate, evident. Altfel ar fi nevoie de un metru, doi.
Marian, s-a întâmplat cam târziu, ştiu. Dar am fost pe deplin satisfăcută. Pentru curioşi aşa ca tine a fost ziua când am primit cadou o decapotabilă de la iubitul meu miliardar rus :P
Maria, tu mereu uiţi sacoşele...aşa ai făcut şi acum? :)
Motanes, pisicile găsesc mereu. Şi tu ştii asta.
asa cred, sa stii...si probabil le-a luat altcineva
parca as fi pregatit sa iti ofer timpul dorit. cu o conditie: sa nu mai pierzi nicio secunda de acum incolo. altfel, la ce bun castigul de-l vei risipi de indata? greu? hmmm...
adevarul e ca ne pare rau de rimpul trecut dar aproape niciodata de timpul pe care il vom pierde de acum incolo.
daca nu vei mai pierde nicio secunda in viitor, vei castiga mai mult de un gram de timp. gratis.
Maria :-))
Garfield, minunat! Uite o lecţie frumoasă de la un pisoi portocaliu într-o zi de luni :)
neamul pisicesc nu încetează a mă uimi (înţeleptul ăsta de garfield:-) ).
Ps: vezi la mine, cu o postare în urmă, ţi-am lăsat nişte nori:-)
mulţumeeeeeesc :)
ca de obicei, eu cred altfel :D cred ca gramul tau de timp e in gramele tuturor, in negasirile si sfarsiturile tuturor. fiecare termina mai repede o drama sau o fericire pentru a-ti completa tie o infima farama din gramul pe care-l vrei. din momentul pe care il cantaresti si-l vrei material in tine, in fata ta, in palme. cred ca, la randul tau, daruiesti cu folos sau inutil drame si fericiri, pe care altii ti le consuma insetati de timp sau, mai bine zis, de impietrirea lui. eu vreau clipa cu snickers si portocale. sau clipa primei biciclete. sau alte clipe despre care nu pot scrie aici. clipe pe care le-am pierdut, dar sunt in zambetul de pe buzele altor copii sau barbati. nu vei putea sa aduni nici lacrimile, nici zambetele intr-un singur gram. dar sunt mai linistit de cand sunt convins ca masura(rea) timpului nu ii legitimeaza neaparat existenta. sic!
pisicot: ba da, daca vor ele, si'si pun si diadema, tot daca vor ele!
rares: am citit de doua ori. si tre sa mai citesc odata :p
Rareş, faptul că sunt în zâmbetul sau lacrimile altuia şi, la rândul meu, regăsesc zâmbetele şi lacrimile altora face lumea să meargă. Şi recunosc că îmi place asta. Şi totuşi eu vreau gramul meu, pe care să-l (re)folosesc când am nevoie. Poate e puţin, poate e insuficient de fiecare dată, însă îl am cum vreau eu. Crezi că se poate?
Ilinca, bad princess!
se poate, se poate. voiam doar sa zic ca nu a plecat, nu e rispit, nu ti l-a luat nimeni. nu e pierdut si nici ascuns.
ilinca: uneori ma ia valul si cuvintele raman in urma :)
Păi da, dar şi dacă nu-l găsesc sau nu ştiu să-l iau nu e chiar bine. Sau nu-l văd. Sau pur şi simplu trece pe lângă mine...
Trimiteți un comentariu