Mă obişnuisem să văd în ultimul timp numai personaje nervoase. Bărbaţi crizaţi până la penibil, femei isterice dar timorate, copii nemulţumiţi de viaţă, cupluri blazate. Ştiu - o să-mi ziceţi - sunt şi oameni fericiţi, relaxaţi, senini. Sunt, dar tot mai rari în ultimul timp.
Iar we la Roma mi-a amintit că viaţa poate fi şi altfel. Că sunt familii cu câte 4 copii care râd non-stop. Că mai există cupluri de îndrăgostiţi şi după 40. Că se mai găsesc bărbaţi relaxaţi în magazine. Că vânzătoarele pot să te binedispună fără să te oblige să cumperi ceva. Că poliţiştii pot fi amuzanţi şi simpatici. Şi slabi. Şi drăguţi. Că viaţa în general nu trebuie să fie stresantă şi sufocată de deadline-uri.
Ei bine, zilele trecute, într-o dimineaţă am avut o revelaţie. Trafic, aglomeraţie, claxoane. Taximeştrişti cu draci şi fără chef, ţărani care nu te lasă să ieşi de pe străduţa din faţa blocului, isterici care-ţi taie faţa şi care te claxonează fix în secunda în care roşul se transformă-n verde. Ca de obicei. Mergeam cu 20 la oră pe o stradă luuuungă, cu sens unic. Plictisitor. Pun cd-ul cu Madonna şi mă apuc să fac people watching.
Deodată văd în spate într-un Golf un cuplu simpatic. Ea şi el, undeva spre 35, drăguţi însă trişti. Mă gândesc...uite, nici ăştia nu sunt chiar bine. Numai feţe posomorâte. Şi deodată, cu un gest spontan, îl văd pe el cum îi aşează capul în poală. Clipesc. Încerc să înţeleg ce se întâmplă. WTF. E prea devreme pentru ce mă gândesc eu. Hmm.
Dar el continuă să o mângâie uşor pe cap. După nici un minut (uf, mă liniştesc) fata se ridică. Iar el întinde braţul şi îi aşează capul pe umăr. Uşor, tandru. O mângâie încet pe păr, pe obraji. Acum văd că ea plânge. Iar el o linişteşte doar cu gesturi. Îi adună lacrimile cu vârfurile degetelor. Nu-şi spun nimic. Din când în când, cât stau pe loc, o ia în braţe. Apoi o eliberează iar şi o mângâie pe tâmple.
Se apropie intersecţia şi simt un gol în stomac. Deci care-i treaba? Nu pot să plec şi să nu văd finalul poveştii. Şi, exact când să virez stânga o văd cum timid, frumos, natural îi zâmbeşte. Iar el îi ia obrajii în palme şi o sărută.
Hmmmmm. Deci speranţa nu a murit. Dacă mai văd încă astfel de scene, pot să mai sper. Că nu e nevoie să plec afară ca să mă conving. Că poate trebuie să rămân în starea zen şi doar să deschid ochii...
Iar we la Roma mi-a amintit că viaţa poate fi şi altfel. Că sunt familii cu câte 4 copii care râd non-stop. Că mai există cupluri de îndrăgostiţi şi după 40. Că se mai găsesc bărbaţi relaxaţi în magazine. Că vânzătoarele pot să te binedispună fără să te oblige să cumperi ceva. Că poliţiştii pot fi amuzanţi şi simpatici. Şi slabi. Şi drăguţi. Că viaţa în general nu trebuie să fie stresantă şi sufocată de deadline-uri.
Ei bine, zilele trecute, într-o dimineaţă am avut o revelaţie. Trafic, aglomeraţie, claxoane. Taximeştrişti cu draci şi fără chef, ţărani care nu te lasă să ieşi de pe străduţa din faţa blocului, isterici care-ţi taie faţa şi care te claxonează fix în secunda în care roşul se transformă-n verde. Ca de obicei. Mergeam cu 20 la oră pe o stradă luuuungă, cu sens unic. Plictisitor. Pun cd-ul cu Madonna şi mă apuc să fac people watching.
Deodată văd în spate într-un Golf un cuplu simpatic. Ea şi el, undeva spre 35, drăguţi însă trişti. Mă gândesc...uite, nici ăştia nu sunt chiar bine. Numai feţe posomorâte. Şi deodată, cu un gest spontan, îl văd pe el cum îi aşează capul în poală. Clipesc. Încerc să înţeleg ce se întâmplă. WTF. E prea devreme pentru ce mă gândesc eu. Hmm.
Dar el continuă să o mângâie uşor pe cap. După nici un minut (uf, mă liniştesc) fata se ridică. Iar el întinde braţul şi îi aşează capul pe umăr. Uşor, tandru. O mângâie încet pe păr, pe obraji. Acum văd că ea plânge. Iar el o linişteşte doar cu gesturi. Îi adună lacrimile cu vârfurile degetelor. Nu-şi spun nimic. Din când în când, cât stau pe loc, o ia în braţe. Apoi o eliberează iar şi o mângâie pe tâmple.
Se apropie intersecţia şi simt un gol în stomac. Deci care-i treaba? Nu pot să plec şi să nu văd finalul poveştii. Şi, exact când să virez stânga o văd cum timid, frumos, natural îi zâmbeşte. Iar el îi ia obrajii în palme şi o sărută.
Hmmmmm. Deci speranţa nu a murit. Dacă mai văd încă astfel de scene, pot să mai sper. Că nu e nevoie să plec afară ca să mă conving. Că poate trebuie să rămân în starea zen şi doar să deschid ochii...
24 răspunsuri:
pisicot, eu cred ca tine de noi ce vedem. adica SI de noi.
De asta zic, ar trebui să deschidem ochii. Şi să păstrăm starea zen.
da. oamenii se iubesc peste tot.
nush ce e zen, de fapt, imi rezulta asaaa, ceva cu pace si liniste. un fel de nirvana, da' cu praline :)
da' zic, daca vrei sa vezi, vezi ce e frumos. si daca nu, vezi tot. ceea ce nu e placut.
Suntem ceea ce vrem să fim. Simţim ceea ce ne dorim. Vedem (uneori) doar ce selectăm. Totul stă în noi. Din păcate nu realizăm asta.
şi eu mă mai surprin "spionând" ce văd pe stradă. dar nu o fac niciodată cu plăcerea voyeurului ci cu dorinţa de a înţelege, de a afla o poveste. şi îmi place să stau pe podul bicicliştilor (peste criş), să mă uit la peştii care se încălzesc la soare în apa mică şi să pun poveştile pe care le-am auzit de acasă până la piaţă (de exemplu) într-un tablou.
ieri am văzut doi bătrânei, poate trecuţi de 70 de ani. Ea şchiopăta puţin, poate din cauza vârstei sau poate din cauza pantofului prea nou. El îi ţinea palma în palma lui şi se uita la ea cumva duios şi grijuliu, ca şi cum ar fi vrut să-l doară pe el. Mi-a plăcut imaginea lor şi sper să ajung şi eu acolo, sau măcar în zonă.
Lumea e un loc pentru mai multe feluri de oameni. Şi pentru tot felul de poveşti. Şi pentru fiecare dintre aceste poveşti se găsesc ochii potriviţi.
eu mor cand vad oameni in masini, cupluri, care nu vorbesc NIMIC pret de kilometri intregi. WTF?
Adi, cam aşa zic şi eu. Şi-mi pare rău când nu "vedem" lucruri, detalii. Cum spuneam, e o chestie de opţiune personală. Trebuie doar să vrei.
Innu, exact. Iar când ai revelaţii parcă te redescoperi...
Robin, dap, e trist.
eu sunt pro-zen in romania. sigur exista
mi-ai inspirat postarea de azi:-), recunosc.
1 la mana: Oamenii nu se iubesec peste tot ca ii prind gardienii publici.
2. Eu cand sunt la volan savurez condusul asa ca prefer sa nu fiu intrerupt. Sunt o persoana rea si ursuza?
Maria, clar :)
Adi, uite aşa am început să inspir (din nou) bărbaţii. hmmm...hmmm... :)
Naşule, 1 - dar ar putea să încerce :D (deşi Rareş sigur se referea la alt fel de iubire) şi 2 - nu eşti rău şi nici ursuz. Da' zi-mi şi mie unde naiba conduci tu de poţi să te concentrezi şi să savurezi?! În ambuteiaje? Păi de ce crezi că am ajuns să fac people watching? :)
Multumita edililor care au refacut total Mosilor si intersectia de la Bucur nu prea mai am ambuteiaje. Sau cel putin le ocolesc eu. Poate asta e secretul, stradutele laturalnice, in fiecare zi incerc o ruta noua combinand din altele mai vechi in functie de trafic.
pisicot, n-am de unde să ştiu sigur dar am sentimentul că nu ai încetat niciodată :-)
Naşule, nu mă plâng, că fac doar 20 de minute până la birou în zile normale dar ştii cum e...Şi da, testez străduţe la câteva zile :D
Adi, poate că uitasem :)
pe mine ma enerveaza oamenii asa atenti la ce se intampla in jur asa, ca tine, ca ei si ca mine :). mai ales cand am zile proaste. dar subscriu la faptul ca nu pricep tristetea si lipsa de dialog intre oamenii care merg impreuna pret de kilometri intregi. nu ma pot abine insa sa ii asociez cu clipul REM everybody hurts, si atunci devin brusc un caz interesant de studiat. o poveste importanta de aflat.
miki- uneori linistea vine din intimitate.
Poveşti sunt peste tot. Cum spuneam, doar să le vezi. Şi să-ţi goleşti mintea de gânduri (în general nasoale). Azi de exemplu nu am văzut nimic. Pentru că dimineaţă dormeam pe mine. Iar seara aveam alte gânduri în cap. Nu urâte, dar captivante.
si mie imi plac povestile. din pacate avem timp doar de povestile din masini. rar apucam sa ne uitam la oamenii de pe strada
Maria, mi-ar plăcea să am timp de poveştile mele pe stradă. Măcar de ale mele. Dar nu mai am deloc...
ee, un rahat asta cu timpul...
Dacă îţi zic. Parcă sunt într-un carusel care nu se opreşte. Iar când se opreşte am lungi momente de visare pe canapea. Semicatatonic.
hehehe, de carusel scriam si eu :D
Trimiteți un comentariu