Late lemonade

Azi noapte m-am trezit de 3 ori moartă de sete. Pe la 3 primul instinct a fost să-mi reprim poftele, să le ignor, să mă întorc pe partea cealată şi să-mi contunui visul frumos din care tocmai fusesem barbar trezită. După 5 minute n-am mai rezistat. Visul fugise alungat de senzaţia fierbinte de gât uscat. Pe drumul spre frigider, lung şi întortocheat pentru ora târzie, mi-am evaluat opţiunile. Apă rece... Prea rece. Suc de mere... Prea dulce. Bere... Iar bere? Am ales Schweppes.

Pe la 5 jumate treaba s-a repetat. Enervant. Alt vis frumos întrerupt. De data asta însă eram pregătită. Paharul a fost strategic plasat pe noptieră. Ce-i drept, gheaţa se topise dar am reuşit să adorm înapoi repede.

La 8 şi ceva am crezut că visez în buclă. Aceeaşi senzaţie de plin deşert. Ba chiar visam că alerg în plin soare. Repet figura cu frigiderul. Mă întorc în pat hotărâtă să mai stau un pic, măcar un pic. E duminică, totuşi.

La 12 deschid ochii. Tot îmi e sete. Şi-mi pică fisa. Poate nu am băut ce trebuia. Poate de fapt e o dorinţă ascunsă, o poftă nerostită, poate...Îmi pică privirea pe calendar. E 31 august. Vara se sfârşeşte. Asta era. Cum poţi sărbători mai bine decât aşa? Cine mi se alătură? Urăsc s-o beau singură.

Digitale

Dacă pleci noaptea de pe loc fără semnal şi fără faruri aprinse şi dai nas în nas cu altă maşină, ce faci? Scandal, vă spun eu. Aşa, de kiki, ce naiba caută lumea pe şoseaua ta?

Să reiau. Aseară pe la 11 mă duceam spre casă. Răcoare, vânt plăcut, geamurile larg deschise. Linişte. Străzile goale. O plăcere. Cu vreo 3 intersecţii înainte de casă apăs play pe asta, tocmai bine să o ascult cap-coadă până în parcare. La un moment dat, pe la refren, văd un nene la 30 de metri în stânga mea că pleacă de pe loc, vrâm-vrâm. Încetinesc, că drumul meu pare "mai puţin principal" decât al lui (aşa mi-a explicat mie odată un poliţist cum e cu priorităţile unde nu e nici un semn) şi mă uit cum accelerează de zici că vine trenu'. Ne oprim nas în nas.

- Ce faci, nene? Îi zic.

Face semne cu mâna să mă dau la o parte. De fapt cred că face scandal maxim, pentru că prin geamurile închise nu răzbeşte niciun sunet dar după cum îşi agită toate cele cred că face infarct. Sau că e otrăvit, că zăresc şi ceva spume la gură.

- Tataie, semnal n-ai? Şi faruri? Alea de le aprinzi când soarele se duce după deal. Să vezi draq pe unde mergi (zic tataie pentru că asta era, un moşulică într-un passat).

Acum eu nu ştiu dacă mă aude şi nici dacă pricepe ce-i zic. Dar reacţia imediată a fost să ridice falnic un deget în sus. Ăla mijlociu, evident. De la mâna dreaptă. Şi să-l apropie de parbriz (unde bătea un bec de pe stradă - eh, uite că s-a prins cum e cu întunericul) ca să-l văd mai bine.

Vai, tataie, pe bune? Îmi vine să mă dau jos şi să-l întreb dacă pot face ceva pentru el, că îl văd neputincios. Să-l ajut să ţină naibii degetul ăla drept măcar 5 minute. La ce faţă avea îl vedeam genul dat-jos-din-maşină-şi-ţinut-morală-în-stradă, în nici un caz viagra-man.

- Lasă-l, ha ha ha, n-are rost.

Un băiat cu un motor opreşte lângă mine. Probabil văzuse toată scena şi râdea de se cocoşa.

- Du-te acasă, că pierzi timpul cu moşu'. Nu pricepe cum e cu becurile alea.

Plec zâmbind. Moşul dumnezeia în continuare cu gâtul întins după mine şi cu ochii ieşiţi ca la melc. Degetul în schimb alunecase flasc pe volan.

...deci, să reiau piesa, că aseară mi-a stricat tataie mood-ul:
I'm a pitbull, you're a dog :)

Those days

Mi-era dor de filmul ăsta. Pe care l-am văzut de 10 ori, cred. Mi-era dor de New York şi de aerul anilor '50. Mi-era dor de Italia. De Mongibello, pe care l-am căutat nopţi întregi pe hartă şi l-am descoperit sub alt nume în Sorrento...Mi-era dor de muzica asta.

Changing lanes

- Hai în casă, că se întunecă.
Copilul ezită pentru o secundă, apoi îşi continuă jocul în părculeţul din faţa blocului. Câinele deja cedase, aruncându-se pe burtă, cu limba de-un cot, sub o bancă.
- Haide Rex, prinde.
Îi aruncă un băţ şi aşteaptă entuziasmat reacţia câinelui. Dar Rex urmăreşte plictisit traiectoria şi apoi aşează oftând botul pe labe.
- Am zis hai sus, se face noapte.
Zâmbetul copilului păleşte. Mai aruncă o privire câinelui, sperând într-o complicitate. Dar acesta se ridică vesel şi o ia spre casă.

Încet înţeleg. Vântul suflă uşor, tufele de iederă îi răspund fâşâind. Mă simt bine aşa, cu senzaţia asta răcoroasă. Ba chiar şi lumina difuză, de crepuscul, mă relaxează bizar. Cum noapte, care noapte? E doar opt jumate. Îmi mişc picioarele mecanic spre casă, târâind într-o pungă vernil ingredientele unei cine pe care mi-o doream specială. Acum e prea târziu, sunt obosită. Cum naiba totul ţine de timing... S-a dus momentul (de ce oi fi cumpărat atâtea?), acum nu-mi doresc decât o limonadă - acea limonadă pe care doar eu ştiu să o fac - şi să-mi atârn picioarele pe marginea fotoliului.

Nu e tristeţe. Nici măcar oboseală de fapt. Dar vine toamna, asta e. Lumina de afară a trădat-o. Iar senzaţia stranie care mă învăluie e undeva la limita între melancolie şi aşteptare, nerăbdare. Masochist-plăcut. Adulmec deja mirosul de must şi covrigi calzi. Şi aud foşnetul de frunze uscate făcând cercuri pe asfalt. Simt ploaia rece pe streaşină. Văd culorile acum gri-triste, acum arămii-romantice care-mi răscolesc plăcut şi senzual amintirile.

Ştiu. Ştiu că am aşteptat vara să-mi aducă that special mood. Dar vara a preferat să-mi ofere senzaţii extatice măsurabile în nanosecunde şi apoi a dispărut rulând full-speed pe Autobahn. Aşa că mă declar pregătită pentru toamnă. Poate, cine ştie, toamna era cea pe care o aşteptam de fapt.

Tot respectul

...pentru Argeş TV. Au reuşit într-un reportaj de 2 minute să nu adune nicio frază corectă cap-coadă. Plus că umorul personajelor bate filmul. Domnul în albastru, cu "aicişea" şi "leşinate de căldură" e de departe câştigător.

Enjoy!

A little bit of heaven

Ştiu, poate ar trebui să îmi treacă obsesia cu norii...

Just asking

Post de week-end :)
Mă uitam pe articolul ăsta şi pe lângă ochii mari pe care nu am putut să nu-i fac am 3 nedumeriri:
1. De ce ar fi soţul mândru pentru ce a prestat fata?
2. De ce ăsta ar fi visul a milioane de femei?
3. Cum naiba poate să arate în halul ăsta? Ok, chiar şi la 51 de ani.

The story - part 2

Pentru că am promis şi o a doua parte. Multe dintre ele tot cu cer, nu mă pot abţine. Dar mai e şi ceaţa şi furtuna şi valul...

Your stepping stone

Mai devreme am ascultat asta on and on and on and on... Aş fi vrut să scriu despre ea dar nu mai pot. Vă las să ascultaţi doar.
Noapte bună.

I remember way back way back when
I said i never wanna see your face again
Cause you were loving yes you're loving somebody else
And I knew oh yes I knew I couldn't control myself
And now they bring you back into my life again
And so I put on a face just like your friend's
But I think you know oh yes you know whats going on
Cause the feelings in me oh yes in me are burning strong

But I will never be your stepping stone
Take it all or leave me alone
I will never be your stepping stone
I'm standing upright on my own

You used to call me up from time to time
And it would be so hard for me not to cross the line
The words of love layed on my lips just like a curse
And i knew oh yes i knew they'd only make it worse
And now you have the nerve to play along
Just like the maestro beats in a song
You got your kicks you get your kicks from playing me
And the less you give the more i want so foolishly

But I will never be your stepping stone
Take it all or leave me alone
I will never be your stepping stone
I'm standing upright on my own

Cold moon

Pentru invidioşi...ca să aibă motive reale de invidie :)
În week-end am ales să văd eclipsa undeva la 2 ore de Bucureşti, cu un vin bun (şi roşu) alături, cu un grătar şi foc de tabără (pentru că erau doar 13 grade), cu prieteni şi chef de vorbă.

Poate de aceea dimineaţa următoare a fost delicioasă ca merele din livadă şi aromată precum cafeaua băută la soare, în grădină. Şi adusă de un băiat drăguţ :)

Like a tattoo

Ascultam mai devreme asta (you're on my heart like a tattoo, I'll always have you) şi mi-am amintit de L. Acum câţiva ani fata se mândrea cu un tatuaj făcut din mare dragoste. Poveste de basm, cu pasiuni şi trăiri intense, cu lacrimi de dor şi regăsiri fierbinţi. Cu planuri de viaţă în doi şi vise. Tatuajul era perfect. Mic, discret, sexy - suspinam visătoare de câte ori îl vedeam. Îi ştiam povestea.

După un timp am reîntâlnit-o. Mergea să-şi şteargă tatuajul. Mi s-a strâns inima pentru că ştiam că şi povestea se încheiase. Nu mi-a dat detalii, mi-a spus doar că simte nevoia să şteargă tot cu buretele.

După alte câteva luni îşi găsise un alt prieten, părea fericită însă repeta vizitele la salon. Tatuajul lăsase urme pe care continua să să încerce să le dea laoparte.

Pentru o secundă mi-a revenit prin minte ideea (obsedentă) de a-mi face şi eu un tatuaj. Şi mi-am dat seama că teama de a-l asocia cu ceva mă scoate din minţi. Nu mi-aş putea face un tatuaj din dragoste pentru cineva dar cu siguranţă l-aş lega de o stare, de un timp, de un miros, de o muzică. Şi de senzaţia asta nu aş putea scăpa niciodată dacă aş renunţa mai târziu la el. Aşa şi L. De fapt nu tatuajul era problema. Ci asocierea cu visul. Şi cicatricea. Se încăpăţâna să nu dispară. Nici de pe abdomenul plat şi nici din suflet.

Nu ştiu nici acum ce s-a întâmplat atunci. Dar ştiu că şi după mulţi, prea mulţi ani, amintirea lui îi aduce tristeţe în privire. You're on my heart like a tattoo, I'll always have you...nu ştiu ce să zic. Povestea cu tatuajul s-a rezolvat mult mai elegant. Cicatricea în schimb s-a încăpăţânat să rămână acolo, adânc. Şi probabil va rămâne.

The story - part 1

Prima parte din povestea de pe Transfăgărăşan.
Fără cuvinte, numai imagini. Doar o simplă şi liniştită seară de august la Vidraru.

Week-end de vis. Şi cu vise îndrăzneţe.

De pe meleagurile patriei (2)

*****

- Am o rezervare. O cameră triplă în regim de dublă.
Recepţionerul se apucă să caute. Şi caută şi caută.
- Nu vă găsesc.
Dau să scot printul cu răspunsul de confirmare pe e-mail.
- Staţi aşa.
Umblă printr-un sertar şi scoate un şerveţel. D'ăla alb, pătrat. Se încruntă încercând să descifreze.
- A, da. Sunteţi aici. Dar nu aveţi o triplă, aveţi o dublă.
- Confirmarea e pe triplă.
- Eu nu am aşa ceva aici.
- Bine, ok atunci, dublă rămâne.
- 150 lei.
- La telefon mi-aţi spus 130.
- Nu cu mine aţi vorbit. Poate cu colega. Şi a uitat să vă ia tarif de week-end.
- Şi eu ce vină am?
- Bine, lăsaţi aşa, cu 130.
...
Îi dau banii.
- Îmi daţi o chitanţă?
- Haideţi doamnă, ce vă închipuiţi, suntem oameni serioşi.
(Aşa credeam şi eu până la discuţia de mai sus. Acum eram brusc îngrijorată.)

*****

Pe ponton. Vine un vaporaş. Cam antic. Şi într-o rână. Ca dovadă că se şi stricase. "Marinarul" încerca să-l repare. Asist la o discuţie între un domn, posibil viitor client, şi "marinar". Domnul stând afară pe ponton, aplecat la geamul vaporaşului. "Marinarul" îşi vedea de treabă înăuntru. Complet fără expresie.
- Ce orar aveţi?
...
- Adică la ce oră treceţi pe aici.
- Nu trecem. Acu' e stricat.
- Bine, dar de unde se ia vaporaşul?
- De la baraj.
- Şi unde merge?
- E, merge. La Cumpăna, la baraj, la Valea cu Peşti.
- Păi suntem la Valea cu Peşti. Ziceaţi că nu opreşte aici.
- E, opreşte dacă se strânge lume. Şi dacă e cursă d'aia de 30 de lei.
- Câtă lume trebuie să se strângă?
- 15, 20, poate şi mai mulţi.
(după capul meu 10 oameni ar face brusc claustrofobie)
- Şi cum facem, vă sunam atunci?
- E, nu, vă sun eu.
- Vă scriu numărul?
Îi dă un bilet. Sunt curioasă dacă "marinarul" l-a sunat.

Valea (mea) cu Peşti

Ăsta nu mai e teaser, e adevărat deliciu. Şi o dovadă pentru Motanes că eu chiar am vorbit serios când am spus că plec să fac fotografii. Poate a durat cam mult...dar sper că a meritat.

De pe meleagurile patriei (1)

Pentru că am întâlnit oameni simpatici, complet diferiţi de noi ăştia, orăşenii, o să încerc să-mi amintesc câteva discuţii amuzante şi să vi le spun şi vouă. Şi nu, nu fac mişto de nimeni, pur şi simplu păreau desprinse din aceeaşi poveste.

*****

- Cu ce dulceaţă sunt clătitele?
- De caise.
- Mmmm...hmmm...nu, mai bine nu. Atunci cu ciocolată.
- Ce?
- Ce ce?
- Ce să fie cu ciocolată?
- Clătitele, cu ciocolată.
- Aaa, păi nu avem clătite.

*****

- Îmi aduceţi un păstrăv bine făcut la tavă, cu sos, ca ieri?
- Nu mai avem dar primim mai pe seară.
- Deloc-deloc?
- Deloc acum.
- Atunci...ce peşte mai era în meniu? Somon?
- Somon??!
- Da, la grătar. Aşa scrie acolo.
- Eeee, somon n-am avut niciodată. Eu cel puţin n-am văzut de când lucrez aici.

*****

Flying high

Răspunsul la întrebarea cum de am aşteptat 45 minute pentru o apă şi o cafea este mai jos. Hai să spunem că e un fel de teaser. De fapt, când m-a întrebat cineva cum m-am simţit zilele astea, nu am ştiu ce să-i răspund. Poate pentru că imaginea asta spune tot.

Româneşte - 45

Din aceeaşi serie.

În seara asta. Piteşti-Bucureşti pe autostradă 45 minute. Militari-Unirii 45 minute. Şi tot azi, 45 minute am aşteptat pentru o apă plată şi un espresso.

So, I'm back home.

La bună revedere

Pisicot nu şi-a plătit abonamentul la blogspot, aşa că timp de câteva zile accesul pe blog îi va fi suspendat. Ne revedem săptămâna viitoare cu fotografii şi - sper - veşti bune. Ca de obicei, vă aştept cu mesaje mai jos sau pe adresa binecunoscută de e-mail.

V-am pupat pe toţi.

Waiting

Româneşte - la farmacie

Ăsta e un alt episod din seria "româneşte", despre care uitasem şi, trecând azi pe la farmacie, mi-am amintit. Acum vreo lună fac o listă cu ce am de cumpărat - pastile, creme, ceaiuri, d-astea. Plec la plimbare şi, în loc să merg la farmacia mea, aia de unde iau mereu şi unde le ştiu pe doamne, mă apucă pofta de experienţe noi şi calc pragul concurenţei. Dau lista unei doamne în pragul pensionării. Nici nu mă priveşte, trânteşte sertarele pufnind.

- Pot să plătesc cu card?
- Da. 135 ron.

Plătesc, iau punga, iau bonul şi plec. Fac 2 paşi şi încep să-mi meargă motoraşele. 40 pastilele, 20 crema, 10 ceaiurile...cum le adunam, cum le scădeam, tot nu făceau 135. Mă opresc ca babele-n drum şi mă uit în pungă. A! Mai era ceva. Uite, vezi, uitasem. Hmm...tot nu iese socoteala. Iau fiecare cutie, mă uit cât costă, le adun. Nope. Mă întorc.

- Da, ce e?
- Nu prea ies la socoteală, cred că am plătit în plus.
- Pfff, n-are cum. Ia. Păi asta şi cu asta şi cu asta...atâta face.
- Şi ăia 50 de unde sunt?
- Păi...
- Că nu e nimic din ce am cumpărat.
- Mda. Pfff. Păi cum să facem? Că aţi plătit cu cardul şi nu pot să anulez tranzacţia.
...
- Nu mai bine mai luaţi nişte creme, ceva, de diferenţă.
- Nu. (!!!)
- Ăăăăă...Florentinooo, ce fac acum? Trebuie să scot din casă şi nu am voie. Dau din buzunar?
- Da.

Şi-mi trânteşte restul (consistent, de altfel) pe care îl număr atent, ca să mai fac încă un drum înapoi. Nu numai că tot ea e nervoasă dar nu se uită nici acum la mine iar de pardon nici vorbă. Plec fără să-i zic nimic, evident că nici nu mă salută. Îmi spune în schimb paznicul la ieşire "sărumâna doamnă" şi îi mulţumesc tare, să audă şi tuta.

Partea frumoasă vine acum. Când am ajuns acasă am găsit 2 cutii de pastile în loc de una, probabil când le-a luat la verificat a băgat din greşeală în pungă mai multe. Na, aşa, să-i fie de bine!

Un marito ideale

Hopeless

O iau şi eu pe urmele unora care se iau de statistici. Am găsit pe un site un articol care îmi dărâmă iremediabil orice speranţă. Studiul zice direct şi fără ocolişuri că bărbaţii preferă blondele scunde. Nasol, deci. Şi că fără să crâcnească, tot bărbaţii le refuză pe cele slabe şi ironice. Ouch again. Cică nici cele deştepte nu au mari şanse. Cu cât mai săracă cu duhul, cu atât mai bine. Asta a fost lovitura de graţie.

După care se trece la detalii, ca să mai răsucească puţin cuţitul în rană. Nici calităţile de gospodină cică nu se prea iau în calcul, adică nu prea contează. Acum aflu? Când nu mai am emoţii să fac o tocăniţă? Sau când maioneza nu se mai taie nici de frică? Sau când reuşesc să spăl rufe fără să le schimb culorile?

Buuuun, citesc mai departe (că sunt masochistă din naştere şi nu mă pot abţine) şi mai aflu că bărbaţii ar prefera blondele nu neapărat că au ele mai mult sex appeal (aici brunetele primesc puncte), ci pentru că au mai mult progesteron şi asta le face mai fertile. What? Şi de ce l-ar face asta fericit pe un bărbat, că nu pricep. Eu aş fugi mâncând pământul.

Mai departe, cireaşa de pe tort. Bărbaţii care preferă femeile cu sânii mici (?!) sunt mai timizi iar cei care preferă femeile cu sânii mari sunt foarte siguri pe propria masculinitate şi foarte sexuali, deci şi pricepuţi în pat. Ce concluzie trag eu de aici? Cum ştim foarte bine ce preferinţe au bărbaţii înclin să cred că întreaga populaţie masculină ar trebui să fie de 5***** plus. Din păcate e exilată pe o insulă secretă.

Femeile, că studiul ajunge şi la ele, în schimb ar căuta numai bărbaţi bruneţi până la ultimul fir de păr de pe piept. Argumentul suprem ar fi că un păr închis la culoare are gene mai puternice, deci moştenirea genetică ar fi mai bună. Acum, dacă mă întrebaţi, eu primul lucru la care mă gândesc (ori că e mai bătut de soare ori mai pistruiat) nu sunt eventualii plozi pe care i-aş turna la un moment dat cu respectivul. Ci prestaţia. Şi asta nu implică neapărat gene bune, păr negru ca pana corbului sau blană de 3 cm pe spate. Jur.

Concluzia? Cercetătorii ăştia duc o viaţă boemă. Trăiesc bine, mănâncă şi beau bine, sunt plătiţi bine, ne studiază cele mai bizare obiceiuri şi scot apoi mişeleşte concluzii care ne crapă şi ultima speranţă.

Păi şi eu? Deci cu mine cum rămâne? A, uite că totuşi am găsit ceva care să mă încălzească. Cică am mai mult testosteron, brunetă (veritabilă) fiind. Şi ăsta, deşi sună cam nasol, e responsabil cu iniţiativa sexuală. Whatever that means :-)

Nemo story

La Springtime-ul din Floreasca pe la prânz.
Plătesc la casă şi mă duc după mirosul de prăjeală şi usturoi.
- Am o frigăruie şi o şaorma. La pachet.
- Cam 20 de minute durează.
- Cât?!
- Păi nu vedeţi câte lume e?
Îmi zice băiatu' şaormar.
- Aşa e la prânz, multe comenzi.
Completează colegu', despre care aflu că e omul cu frigăruile. Deci fiecare pe felia lui, ca să zic aşa şi să iau în calcul şi fata care face pizza.
- Haide frate, ce fac eu 20 de minute?
- Staţi în parc afară sau înăuntru la o masă, că aici e aer condiţionat.
Zice omul cu frigăruile.
- Nişte reviste aveţi? Întreb cu speranţă.
- Nu prea, avem doar Şapte Seri.
Îmi zice şaormarul. Şi văzând că nu glumesc şi încep să bat darabana pe tejghea adaugă: sau duceţi-vă să vă uitaţi la peşti.


N.R. Au un acvariu odios cu câţiva peşti nefericiţi. Mă şi vedeam un sfert de ceas cu falca-n palmă uitându-mă trist la peşti. De parcă acasă nu fac acelaşi lucru seară de seară. Şi sincer nu mi se pare că timpul trece mai uşor.

Dar omu' a fost simpatic :-)

Dresaj cosmic

Spuneam la un moment dat că mi se aşează norii. Că se supun spăşiţi dar fermi, se lasă pasional dominaţi de obiectivul aparatului meu. Se transformă surprinzător, se revoltă, apoi se supun din nou, ca într-o poveste fără sfârşit.

Sâmbăta trecută am reuşit din nou. Fără să vreau am surprins în doar câteva ore un spectacol. Puternic. Complet. Tăcut.

Iar s-au aliniat planetele

Asta este explicaţia pe care o bag la înaintare ori de câte ori mi se întâmplă lucruri bizare. Cum ar fi să râd isteric atunci când situaţia e maro. Sau să dorm 13 ore după un week-end de relaxare completă. Sau să fac fixaţii pe anumite culori - o săptămână nu ies din roşu. Sau să mi se pună pata să plec undeva departe. Dar exact atunci, cu bagaj făcut şi bilet de avion.

Azi a fost cu poftele bizare. Nu din alea de sarcină, ci pofte de oră fixă. La 12 punct m-a pocnit cheful de brânză. Rău. Aşa că am devorat juma de kil de caş şi telemea de oi până am simţit că stomacul zice "hopa, mai lasă loc şi pentru mai târziu", că după capul meu terminam şi restul. Apoi, la 4 fix am simţit că mor dacă nu beau o cola rece. Dar nu orice fel de cola rece. Ci cu multă gheaţă, cu felii la lime şi neapărat să fie cola la sticlă mică. De sticlă. Păi normal, că asta are gust bun, aia la pet de 2 litri nu mai e cola. Pe la 5 s-a făcut de ciocolată. Dark. Nu am găsit aşa că mi-am reprimat nefericit dorinţa.

Şi rău am făcut. Pentru că pornind spre casă a început să-mi zboare mintea la fantezii. Culinare, normal, ca despre asta e discuţia de azi. Şi cum sunt fată simplă, din popor, nici fanteziile nu sunt elaborate. Dublucheese. Of, iar? Nu se poate să treacă o lună să nu mă apuce pofta. Şi cred în continuare că ăştia pun droguri. E clar, altfel nu-mi explic. De fapt mie mi se pare suspect de aromată chifla - pot să jur că dacă o adulmec mai bine aduce a marijuana. Iar chifteaua sigur are un strop de haşiş. Ca să nu mai zic de shake-ul de ciocolată. Curată dependenţă.

Pentru o secundă mă gândesc să schimb traseul, poate-mi trece. Ei, aş! Deja simt în nări mirosul de carne prăjită.

Pun la bătaie tactici neortodoxe de descurajare. Ce mi-ar putea face rău? Prăjeala. Ei şi, dacă bila mea a suportat cu stoicism pârjoalele moldoveneşti de la Bacău nu face ea faţă şi la o felie de carne şi-o bucată de ceapă călită? Ce altceva? Îngraşă. Ete na, mai e loc (deocamdată). Pffff, o să-mi îngroaşe arterele şi o să mor în chinuri peste 50 de ani. Doamne ajută să ajung acolo! Celulita? Ei bine, dacă-o fi şi-o fi să mă pricopsesc şi cu asta de la o amărâtă de chiftea cu brânză cheddar, o să fac 5 bazine în plus la înot. Sau o oră pe stepper. Sau mai bine masaj. Daaa, masaj.

Nu, cu metoda asta nu funcţionează. Sunt la un semafor distanţă de Mc, aşa că fac ce ar fi trebuit să fac de la început. Intru la McDrive şi-mi fac pofta. Plus îngheţată ca să nu-mi scadă subit glicemia cu gândul că am ratat ciocolata de la ora 5.

De-abia acum, în miez de noapte, mă simt şi eu normal(ă). Aflu că mâine e eclipsă de soare. Bun deci, cum spuneam, există o explicaţie pentru toate astea. Iar s-au aliniat planetele. Noi să fim sănătoşi, că poftele vin singure.