Changing lanes

- Hai în casă, că se întunecă.
Copilul ezită pentru o secundă, apoi îşi continuă jocul în părculeţul din faţa blocului. Câinele deja cedase, aruncându-se pe burtă, cu limba de-un cot, sub o bancă.
- Haide Rex, prinde.
Îi aruncă un băţ şi aşteaptă entuziasmat reacţia câinelui. Dar Rex urmăreşte plictisit traiectoria şi apoi aşează oftând botul pe labe.
- Am zis hai sus, se face noapte.
Zâmbetul copilului păleşte. Mai aruncă o privire câinelui, sperând într-o complicitate. Dar acesta se ridică vesel şi o ia spre casă.

Încet înţeleg. Vântul suflă uşor, tufele de iederă îi răspund fâşâind. Mă simt bine aşa, cu senzaţia asta răcoroasă. Ba chiar şi lumina difuză, de crepuscul, mă relaxează bizar. Cum noapte, care noapte? E doar opt jumate. Îmi mişc picioarele mecanic spre casă, târâind într-o pungă vernil ingredientele unei cine pe care mi-o doream specială. Acum e prea târziu, sunt obosită. Cum naiba totul ţine de timing... S-a dus momentul (de ce oi fi cumpărat atâtea?), acum nu-mi doresc decât o limonadă - acea limonadă pe care doar eu ştiu să o fac - şi să-mi atârn picioarele pe marginea fotoliului.

Nu e tristeţe. Nici măcar oboseală de fapt. Dar vine toamna, asta e. Lumina de afară a trădat-o. Iar senzaţia stranie care mă învăluie e undeva la limita între melancolie şi aşteptare, nerăbdare. Masochist-plăcut. Adulmec deja mirosul de must şi covrigi calzi. Şi aud foşnetul de frunze uscate făcând cercuri pe asfalt. Simt ploaia rece pe streaşină. Văd culorile acum gri-triste, acum arămii-romantice care-mi răscolesc plăcut şi senzual amintirile.

Ştiu. Ştiu că am aşteptat vara să-mi aducă that special mood. Dar vara a preferat să-mi ofere senzaţii extatice măsurabile în nanosecunde şi apoi a dispărut rulând full-speed pe Autobahn. Aşa că mă declar pregătită pentru toamnă. Poate, cine ştie, toamna era cea pe care o aşteptam de fapt.