Like a tattoo

Ascultam mai devreme asta (you're on my heart like a tattoo, I'll always have you) şi mi-am amintit de L. Acum câţiva ani fata se mândrea cu un tatuaj făcut din mare dragoste. Poveste de basm, cu pasiuni şi trăiri intense, cu lacrimi de dor şi regăsiri fierbinţi. Cu planuri de viaţă în doi şi vise. Tatuajul era perfect. Mic, discret, sexy - suspinam visătoare de câte ori îl vedeam. Îi ştiam povestea.

După un timp am reîntâlnit-o. Mergea să-şi şteargă tatuajul. Mi s-a strâns inima pentru că ştiam că şi povestea se încheiase. Nu mi-a dat detalii, mi-a spus doar că simte nevoia să şteargă tot cu buretele.

După alte câteva luni îşi găsise un alt prieten, părea fericită însă repeta vizitele la salon. Tatuajul lăsase urme pe care continua să să încerce să le dea laoparte.

Pentru o secundă mi-a revenit prin minte ideea (obsedentă) de a-mi face şi eu un tatuaj. Şi mi-am dat seama că teama de a-l asocia cu ceva mă scoate din minţi. Nu mi-aş putea face un tatuaj din dragoste pentru cineva dar cu siguranţă l-aş lega de o stare, de un timp, de un miros, de o muzică. Şi de senzaţia asta nu aş putea scăpa niciodată dacă aş renunţa mai târziu la el. Aşa şi L. De fapt nu tatuajul era problema. Ci asocierea cu visul. Şi cicatricea. Se încăpăţâna să nu dispară. Nici de pe abdomenul plat şi nici din suflet.

Nu ştiu nici acum ce s-a întâmplat atunci. Dar ştiu că şi după mulţi, prea mulţi ani, amintirea lui îi aduce tristeţe în privire. You're on my heart like a tattoo, I'll always have you...nu ştiu ce să zic. Povestea cu tatuajul s-a rezolvat mult mai elegant. Cicatricea în schimb s-a încăpăţânat să rămână acolo, adânc. Şi probabil va rămâne.