Hysteria and the City

Ieri a fost una dintre acele zile când (a nu ştiu câta oară) mi-am dorit să fiu bărbat. Şi nu ar fi fost o problemă faptul că după o noapte agitată, cu treziri dese şi repetate, cu foieli şi răsuciri, părul arăta ca la Chip şi Dale. Iar cearcănele (nu ştiam până ieri că am aşa ceva) îmi dădeau un aer vintage. Nu. Nici că dimineaţă nişte domni simpatici mi-au adresat aprecieri calde la adresa picioarelor mele şi a locurilor sfinte unde acestea se termină. Nu. Nici măcar mai târziu faptul că migrenele m-au secerat şi m-au aruncat pe canapeaua de la birou. Iar pilulele parcă ar fi fost bombonele M&M.

Astea sunt mici detalii spumoase ale vieţii normale de femeie. Ce m-a făcut să regret că am cromozomi XX a fost alăturarea mea (involuntară) unei turme de femei isterice care, din păcate aveau aceeaşi idee ca şi mine. Să vadă Sex and the City - The Movie.

Recunosc, am fobie de mulţime. Şi de înghesuială. Şi de spaţii închise. Dar toate astea ar fi fost suportate dacă timp de 25 de minute cât am stat la o coadă luuungă şi îmbârligată (ca să nu spun complet ilogică) la floricele nu aş fi fost obligată să asist la scene rupte din telenovele.

Domnişoare gălăgioase. Bun, femeile când se întâlnesc stau la poveşti. Dar de ce trebuie să ţipe? Domnişoare isterice. Evident, şi-au luat-o înainte la coadă, au uitat de bunul simţ, s-au călcat pe bombeuri, şi-au dat coate. S-au tras şi un pic de păr. S-au bârfit şi şi-au urat de bine. Domnişoare disperate. Cu tocuri, fuste scurte, cocuri sofisticate şi decolteuri generoase, aproape sugrumate în sutiene. De aici trag din nou concluzia că ele nu se înţolesc pentru EI, ci pentru concurenţă. Dap, 95% erau femei.

După un sfert de oră eram cu nervii praştie. O picătură de transpiraţie îmi aluneca uşor pe tâmplă. Îmi amintesc de ultimul film de desene animate la care am fost (Ratatouille?) şi la care mi se părea că e gălăgie şi agitaţie. Că cei mici aplaudau la fiecare scenă şi plângeau că sucul n-are pai. Vise! Acum să vezi!

În cele din urmă am recurs la trucul cu sarcina. Pentru că toată lumea fenta coada şi se băga în faţă spre disperarea băieţilor de la bar, am încercat să forţăm un pic. "Ne lăsaţi şi pe noi să luăm un suc, prietena mea e însărcinată şi e foarte cald aici". Nici vorbă de simpatie, de milă, măcar de complicitate feminină. Nu există. Am smuls o sticlă de apă rece şi-am apucat-o bine cu ambele mâini aruncând peste tejghea o hârtie de 5 lei. Victorie! Cu degetele încleştate în continuare pe licoarea magică, fuga în sală. Hoarda de nebune a rămas zumzăind în urma mea. În clipele alea nu-mi venea în minte decât, doamne-fereşte, un incendiu, un cutremur sau o bombă - nu cred că aş fi putut supravieţui panicii. Adică...aş fi preferat un cataclism de una singură, nu cu o mie de nebune, şi eventual în aer liber dacă se putea.

Cât despre film...păi nu despre el este vorba aici. Filmul a fost ok. Drăguţ. Simpatic. Ok, a fost bun. Mi-a plăcut. Deşi aş fi dat orice să fiu preţ de o oră bărbat.