La molzeu

Aşa era o vorbă acum câţiva ani, când s-a deschis primul mall. Venea lumea ca la muzeu. Prea puţini aveau bani de cheltuit dar hoarde de gură-cască sprijineau într-o rână balustradele până le lustruiau. Unii veneau la poze, pe atunci puteai să-ţi faci poze cu reclamele sau vitrinele. Sau fântâna arteziană. Asta era marea atracţie. Alţii veneau la agăţat. Orice mişca. Nu conta ce, erau la mall. Alţii erau în cârd, cu familia, la vizionat. Aştia erau muzeiştii adevăraţi. Îi vedeai după feţe. Lungi, mirate, fascinate. Din când în când le scăpa câte un ţipăt de încântare.

Anii au trecut, alte malluri s-au deschis, figuranţii au mai migrat, mirajul însă a rămas acelaşi. Week-end de week-end puşti de bani gata şi sărăntoci deopotrivă bat culoarele, acum mai extinse şi mai neonate, în căutare de antren. Glumele proaste şi cultura lipsă sunt la tot pasul. Gherţoi cu burţi ameninţătoare ieşind prin tricourile de plastic fluieră neobositele trompete, gătite ca pentru nuntă. Sclipiciose şi foşnitoare mereu. Şi neapărat puternic mirositoare.

Oamenii obişnuiţi, căutători de senzaţii minore, sunt în continuare priviţi cu milă. Sau, în cel mai bun caz, trec neobservaţi. Aşa eram eu sâmbătă. Faptul că venisem să rezolv rapid probleme gospodăreşti (de mâncat, de băut, de spălat, extremely basic stuff...), total nepregătită cu întâlnirea cu molzeul (îmbrăcată mult prea sport, periculos de nemachiată) mi-au atras priviri dezaprobatoare din partea domniţelor cu hotpants şi poşete aurii (prea aurii după mine pentru ora matinală) şi o totală indiferenţă din partea porcilor spinoşi porniţi la vânătoare.

Deodată însă, în toată plictiseala asta, văd o mulţime bulucindu-se. Vreo promoţie ceva, îmi zic. Sau vreo maşină nouă. Sau vreo hostesă în costum de baie. Ceva însă nu era în regulă. Mă opresc. Un grup omogen de pensionari de provincie asculta fascinat cum o doamnă rotunjoară, urcată pe un podium ca să fie văzută (ba chiar flutura un batic în vârf de băţ, să fie reperată) le povestea despre construcţia mallului. What? Am flashback-uri din excursiile în Turcia când, ca nişte oi bete, urmam teleghidaţi ghidul şi-i sorbeam cuvintele. Mă dau mai aproape să văd mai bine. Toţi pensionarii au în piept ecusoane, unii chiar îşi notează fascinaţi detalii. Un domn mai curajos încearcă să facă o poză cu o savonieră cu film, model din 72, dar e oprit brutal de un bodyguardcu muşchii umflaţi. Doamna ghid îşi încheie discursul, numără gaşca şi cu un gest ferm îî mută la Starbucks, probabil o altă minune modernă a lumii (lor) şi alt punct fierbinte bifat în traseu.

Păi de-abia acum vine lumea ca la muzeu. Oricum cine spunea asta acum 9 ani a avut viziune. Poate nu aşa, dar a avut.