Brioche Dorée

Traversam agale Bulevardul Saint-Michel. Aş fi grăbit pasul, vântul rece nu-mi dădea pace. Vârfurile degetelor îmi îngheţaseră, fularul alunecase uşor pe gât, lăsând răcoarea dimineţii să mă trezească. Dar îmi era greu. Mă simţeam bine lenevind cu paşi somnoroşi pe trotuare, alegând colţuri parfumate pentru fotografii, trăgând cu ochiul pofticios în magazine, zâmbind complice soarelui răsărit după colţ. Complet surpinzător pentru frigul de afară.

Deodată aud sughiţuri. Şi paşi grăbiţi. Apoi sunet spart de tocuri înfrânate. Răsuciri de călcâie. Şi iar paşi. Şi plânsete. Hotote. Mă întorc şi văd o domnişoară cu un basc mare, verde, aruncat neglijent pe o parte. Părul roşu, cârlionţat îi flutura pe umeri, tresăltând odată cu sughiţurile. Se opreşte pentru o secundă în faţa unei vitrine, îmi pare că se linişteşte, apoi izbucneşte din nou în plâns. Surprinzător, nu se ascunde. Hohotele sunt vocale, gemetele vin natural, intuitiv. Nimeni nu pare să o observe. Însă eu nu-mi pot deslipi ochii.

Deodată scotoceşte în poşetă. Mai întâi cu răbdare, apoi agitată. Cu un gest brutal înhaţă o brioşă. Sfâşie hârtia şi îşi înfige buzele în glazură. O văd cum înghite grăbit şi se îmbujorează. Lacrimile se usucă, ochii se limpezesc. Zâmbetul revine. Se şterge stângace de ciocolată la colţul gurii. Apoi începe să râdă. Isteric. Aruncă elegant ambalajul de Brioche Dorée la coş şi porneşte veselă mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas locului privind-o cum se îndepărtează. De fiecare dată când îmi amintesc de ea mi-aş dori să am şi eu mereu la mine brioşa mea poleită. Proaspătă, aburindă, glazurată. Să mi se topească ciocolata pe buze, să strănut zahărul vanilat presărat deasupra. Să-mi descarce instant endorfină. Să-mi vindece tăcerile. Să-mi redea zâmbetul. Să fie pilula mea de fericire.