De la o vreme experimentez involuntar o stare comună cu autismul. Definiţia din dicţionar, recitită cu teamă, îmi dă fiori recunoscând simptomele. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensa trăire a vieţii interioare.
A legăturilor psihice... Nimic mai adevărat. Fizic, senzorial, le percep pe toate. Cu încetinitorul ce-i drept, în slow-motion, precum amintirea terifiantă a unui accident de maşină, când în spatele volanului eşti spectatorul propriului tău film de groază. Privirile necunoscuţilor mă săgetează după ce pun seara capul pe pernă, flashurile duduilor grăbite într-o după-amiază leneşă de duminică mă ard, mijind ochii fotofobic, de-abia în momentul tandru al unei băi înmiresmate.
Intensa trăire a vieţii interioare...dau oare prea multă importanţă senzaţiilor proprii? Stau şi mă întreb asta după ce, încordată ca un arc, îmi tatonez cu întrebări retorice stomacul. Emoţii prea mari? Nelinişte? Stres? Dureri? Trăiri intense. Da, de fapt, asta e. Eu şi cu mine. Mă analizez ca un medic în faţa unui pronostic dificil. Analizele au ieşit bine, pacientul e pe moarte.
Aş vrea să fie invers. Aş vrea să mă desprind de mine, să mă abandonez preţ de o clipă. Să închid ochii şi să continui un vis spontan, născut într-o dimineaţă banală, la o cafea. Aş vrea să las lumea să ma trăiască, aşa cum sunt. Să încetez să nu văd în afară şi să mă opresc să privesc înăuntru. Să mă vindec de sindromul autist-egoist, care mă face să uit de restul. Să mă pot ridica, din nou, să fotografiez, cadru cu cadru, lumea de sus.
A legăturilor psihice... Nimic mai adevărat. Fizic, senzorial, le percep pe toate. Cu încetinitorul ce-i drept, în slow-motion, precum amintirea terifiantă a unui accident de maşină, când în spatele volanului eşti spectatorul propriului tău film de groază. Privirile necunoscuţilor mă săgetează după ce pun seara capul pe pernă, flashurile duduilor grăbite într-o după-amiază leneşă de duminică mă ard, mijind ochii fotofobic, de-abia în momentul tandru al unei băi înmiresmate.
Intensa trăire a vieţii interioare...dau oare prea multă importanţă senzaţiilor proprii? Stau şi mă întreb asta după ce, încordată ca un arc, îmi tatonez cu întrebări retorice stomacul. Emoţii prea mari? Nelinişte? Stres? Dureri? Trăiri intense. Da, de fapt, asta e. Eu şi cu mine. Mă analizez ca un medic în faţa unui pronostic dificil. Analizele au ieşit bine, pacientul e pe moarte.
Aş vrea să fie invers. Aş vrea să mă desprind de mine, să mă abandonez preţ de o clipă. Să închid ochii şi să continui un vis spontan, născut într-o dimineaţă banală, la o cafea. Aş vrea să las lumea să ma trăiască, aşa cum sunt. Să încetez să nu văd în afară şi să mă opresc să privesc înăuntru. Să mă vindec de sindromul autist-egoist, care mă face să uit de restul. Să mă pot ridica, din nou, să fotografiez, cadru cu cadru, lumea de sus.
11 răspunsuri:
Este, poate, una din putinele tale insemnari care deschid usa catre un alt taram decat cel al zambetului tau de neclintit care - cel putin pe mine - ma intampina intotdeauna aici.
Pisicot, bag seama din ce-am citit adineauri, reuseste sa aiba mai multe varste. Imi mentin parerea ca ai 22 de ani, si te anunt ca nu renunt la aceasta convingere. Nu am nici un motiv temeinic s-o fac.
Pe de alta parte, o sumedenie din starile pe care le-ai descris nu-mi sunt straine.
Si-o urare. Sper sa vina curand o zi frumoasa care sa te traiasca si-un vis mare care sa te uite-n lumea lui.
Mama, ce comentariu. :) Ai inteles tu ce vreau sa spun. Zi frumoasa!
E clar, se apropie anul 2012.
hm, mie imi place perioada autista....
Autism, alienare. Pornesc uneori și din neadaptare. Din refuz. Să mă vezi pe mine.
Oare sa ii dam apa la moara lui Pisicot:
http://www.youtube.com/watch?v=3EoCGwHz3T0
sau poate nu:
http://www.youtube.com/watch?v=lqVYO4CycDA ...
Generale, cred că deja mă trăieşte. Dar nu mă pot eu încă desprinde complet. Va veni însă o zi când voi reuşi, ştiu asta. O simt deja.
Marian, zici tu?
Maria+Rareş, mie nu-mi prea place. eu zic că se poate şi altfel.
Cristian, e de studiat...
Nu vreau să comentez la acest post. Vreau să văd fotografiile tale, făcute de sus...
eu am (re)descoperit muzica in casti. te fereste perfect de restul lumii. am putut chiar sa merg cu metroul :)
....inseamna ca eu sunt autista de vreo doua saptamani ....
:))
Motanes, sper să le vezi curând...
Ilinca, aia e iar o formă de autism...ok, mai plăcută, dar e.
Teo, şi e ok? Mie nu-mi place.
..nu-mi place. Dar e singura stare acceptabila in aceasta perioada pt supravietuirea mintii ...
Trimiteți un comentariu