Autism

De la o vreme experimentez involuntar o stare comună cu autismul. Definiţia din dicţionar, recitită cu teamă, îmi dă fiori recunoscând simptomele. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară şi intensa trăire a vieţii interioare.

A legăturilor psihice... Nimic mai adevărat. Fizic, senzorial, le percep pe toate. Cu încetinitorul ce-i drept, în slow-motion, precum amintirea terifiantă a unui accident de maşină, când în spatele volanului eşti spectatorul propriului tău film de groază. Privirile necunoscuţilor mă săgetează după ce pun seara capul pe pernă, flashurile duduilor grăbite într-o după-amiază leneşă de duminică mă ard, mijind ochii fotofobic, de-abia în momentul tandru al unei băi înmiresmate.

Intensa trăire a vieţii interioare...dau oare prea multă importanţă senzaţiilor proprii? Stau şi mă întreb asta după ce, încordată ca un arc, îmi tatonez cu întrebări retorice stomacul. Emoţii prea mari? Nelinişte? Stres? Dureri? Trăiri intense. Da, de fapt, asta e. Eu şi cu mine. Mă analizez ca un medic în faţa unui pronostic dificil. Analizele au ieşit bine, pacientul e pe moarte.

Aş vrea să fie invers. Aş vrea să mă desprind de mine, să mă abandonez preţ de o clipă. Să închid ochii şi să continui un vis spontan, născut într-o dimineaţă banală, la o cafea. Aş vrea să las lumea să ma trăiască, aşa cum sunt. Să încetez să nu văd în afară şi să mă opresc să privesc înăuntru. Să mă vindec de sindromul autist-egoist, care mă face să uit de restul. Să mă pot ridica, din nou, să fotografiez, cadru cu cadru, lumea de sus.