marți, aprilie 15, 2008

We never change, or do we?

De mică am fost aşa. Mai cuminte, mai timidă, mai docilă. Mai diplomată. Am urât violenţa, fie ea verbală sau nu. Renunţam uşor dacă intram într-o polemică. Preferam să mă retrag şi să-mi văd de ale mele. Nu eram nici pe departe o luptătoare. Aveam tăcerile mele, păstram discreţia, nu-mi plăcea să vorbesc mult şi prost, să par în plus, să fiu mai mult decât ar trebui. În schimb nu iertam uşor. Ţineam supărarea şi mă îmbufnam. Motivele nu mai contau. Nu toleram orice! Faptul că nu mă manifestam vocal nu însemna că iert sau că furtuna a trecut. Catalogam imediat. Etichetam. Pentru totdeauna. Era un fel de compensare...

Şi apoi anii au trecut...în adolescenţă am păstrat reţeta de a fi, doar am adaptat-o la pasiunea vârstei, la parfumul clipelor de atunci. Încet-încet m-am transformat în om mare. Om mare, da. Pe nesimţite am devenit adult. Am terminat facultatea, am plecat de-acasă, am început să muncesc pe brânci. Ba chiar m-am şi măritat. Cu un bărbat minunat, pe care am ales să-l fac fericit. Dar am rămas la fel. M-am regăsit la fel ca în copilările atunci când am trecut prin situaţii limită. Am cedat, am împăcat, am alungat gânduri nebuneşti, am evitat să spun lucruri care poate ar fi trebuit spuse. Am acceptat tăceri. Am urât, nu am putut ierta şi-am rupt brusc prietenii.

Şi deodată, într-o bună zi, m-am văzut altfel. După un somn lung m-am trezit, m-am scuturat, m-am privit şi mi-am dat seama că nu mai sunt la fel. Învăţasem să lupt! Învăţasem să preţuiesc ce e cu adevărat important pentru mine şi să merg până-n pânzele albe să-l am. Învăţasem să iert, să nu rămân cu ura nimicitoare. Învăţasem să sper atunci când nu mai era nimic de sperat. Să am forţa să cred în mine mai mult decât ar fi crezut cineva. Învăţasem care lucruri sunt cu adevărat importante şi care nu merită osteneala. M-am regăsit o alta. Mai obosită, de dragul luptei. Mai prăfuită, de trecerea vremii. Mai bogată, după întâmplările care m-au încercat.

Şi mă întreb: de fapt ăsta e momentul când am devenit cu adevărat adult? Asta e clipa, e pragul spre next level? Şi de fapt chiar ne schimbăm? Sau de fapt suntem aceiaşi dar ne vedem brusc cu alţi ochi. Mai obiectivi, mai curajoşi, mai înţelepţi?

Nu ştiu. Înclin să cred că totuşi oamenii se schimbă. Că este nevoie de o cumpănă, de o clipă în care realizează că pot pierde totul. E un declic. Şi văd deodată, prin lentile mai clare, că pot schimba ceva. Că pot alege. Că pot încerca să fie cu adevărat fericiţi.

23 răspunsuri:

M. spunea...

oh, inevitabil ne schimbam! tocmai imi aduceam aminte de mine in liceu cand ziceam ca mai matura de atat nu am cum sa fiu. pe urma m-am angajat si m-am dat rapid cu capul de toti peretii. sa vezi atunci cum mi-am revizuit rapid toate atitudinile, cum mi-am daramat toate crezurile si am construit altele la loc... acum sunt un om nou cu un usor iz de eu - copilul de odinioara.

iar acum gandesc in perspectiva: abia astept sa vad ce se mai schimba la mine de aici inainte. desi... cred ca modificarile vor fi mult mai mici decat cele suferite pana acum, baza s-a sedimentat.

hadean spunea...

oamenii se schimbă.dacă m-aş întâlni cu adi hădean cel de acum 10 ani i-aş cam spune nişte lucruri. de exemplu, să fie mai luminos, mai încrezător, mai deschis spre lume, mai puţin încrâncenat. iar el mi-ar spune să mă duc dracului. şi dacă l-aş vizita după cinci ani aş vedea că începe să fie mai luminos, mai încrezător...
oare cum ar fi dacă l-aş vizita peste 10 ani? n-am idee. dar am răbdare...

Pisicot spunea...

M., ce frumos. Eşti optimistă şi curajoasă.
(ok, eşti şi foarte tânără...dar iar începem)
Îţi doresc să ai parte numai de schimbări bune :)

Adi, tu spuneai la un moment dat că te-ai schimbat brusc într-un anumit punct al vieţii. Că ceva ţi-a deschis ochii. Că nu ai mai fost tu. Poate despre asta vorbesc acum.

hadean spunea...

poate că m-am prins:-) că despre asta-i vorba.
off topic, bună ţinere de minte ai...:-)

ritchiu spunea...

Cu siguranţă ne schimbăm. Când mă gândesc la eu-copil, parcă văd pe altcineva. De la copilul uşor introvertit şi mega-sensibil am trecut la ăla încrezător şi foarte vorbăreţ. Şi cred că am trecut destul de repede, că momentul nu îmi e foarte clar.

eu... spunea...

Nu stiu daca pot schimba ceva. Dar pot, macar, alege...

Anonim spunea...

hmmm. fundamental, nu cred ca ne schimbam. a acepta mai usor niste lucruri nu inseamna ca te-ai maturizat, ca te-ai inteleptit. cred ca intelepciunea rezida in a gasi sensuri noi. daca ma uit adanc, dar adanc, imi gasesc aceleasi pofte, aceleasi simturi (aproape nealterate). cred ca suntem la fel de in/toleranti ca la 16 ani. doar ca schimbam discursul. maturizarea inseamna sa citesti, sa descoperi, sa acumulezi. sa dai profunzime interpretarii. dar asta este poezia: treci de la haiku-ul copilariei, la sonetul adulthoodului.

Maria Coman spunea...

msigur sigur ne schimbam. eu imi surprind uneori niste decizii rationale pe care nu le-as fi luat acum citiva ani. plus ca nu mai sunt asa de radicala. nu mai am pareri atit de categorice, mai las loc de intors adesea. deci eu merg pe da

Pisicot spunea...

Adi, din păcate da.
Ritchiu, ah, eşti un subiect interesant de studiu :-))
Teo, ai făcut-o?
Rareş, păi da, la sensuri noi mă refeream...
Maria :) un on hotărât li cu un răspuns clar. Mulţumesc.

innuenda spunea...

Şi eu merg pe da. Ne schimbăm, fără doar şi poate, pentru simplul motiv că suntem şi o sumă a experienţelor noastre, nu numai o (aceeaşi) cutie de rezonanţă a lor.

Dar are şi pushthebutton dreptate, în sensul că anumite lucruri nu se schimbă niciodată. Poate acele lucruri sunt cele mai importante, în sensul că ne caracterizează cel mai mult.

Trebuie să mai meditez la chestiunea asta.

ilinca dima spunea...

eu cred ca oamenii nu se schimba, de fapt, ci evolueaza, se adapteaza, (re)descopera in ei lucruri si feluri de a fi pe care nu le constientizau si le lasa sa se manifeste. si mai e si mediul in care evoluam, si lucrurile pe care le traim..
eu nu stiu care a fost momentul care m'a facut sa'mi spun "gata, de'acum sunt mare", nici nu stiu daca's matura sau nu, pen'ca inca ma mai supar ca un copil si las de la mine ca un adult, si tot doua mari am in mine: marea in care'mi vine sa alerg pe plaja ca un pui de catel, sa musc valurile, si marea in care m'as duce, calcand pe apa, sa iau linia orizontului... ca sa'mi liniez caietul de matematica

Maria Coman spunea...

ilinca- mie mi se pare ca e schimbare, pentru ca in unele cazuri parerile mele sunt complet altele
innu- nici eu nu sunt suta la suta sigura, de aia tot bag eu cred la inceput :) doar v-am zis ca nu mai sunt categorica

ilinca dima spunea...

sigur, maria, ca sunt altele. dar stai nitel pe ganduri si vezi daca chiar te'ai schimbat sau te'ai adaptat, de fapt. sau au mai multa informatie si reactionezi in functie de asta. pentru mine schimbat inseamna un om rau, fara scrupule, care se transforma intr'un duios si'un simpatic :)

Maria Coman spunea...

ilinca- simplul fapt ca sunt mai adaptabila mi se pare o schimbare

ilinca dima spunea...

bine, m'ai convins. tu te'ai schimbat :p

Anonim spunea...

Suferinţa ne îmbogăţeşte cel mai mult.

ilinca dima spunea...

dap, in fiecare luna, in zilele de chenzina :)))

Maria Coman spunea...

ilinca- ce bine ca te-am convins...si uite asa imi dau seama ca de fapt nu m-am schimbat si nu ma las pina nu reusesc

ilinca dima spunea...

qed :)

Anonim spunea...

hm... piarist...

Voi întotdeauna spuneţi altceva decât evidenţa o arată?! :D

ilinca dima spunea...

nu eu. nu's genul ala de piarist. plus: evidenta e un lucru relativ. pune doi fotografi sa traga acelasi lucru si vei avea doua imagini diferite... :)

Anonim spunea...

deci crestem, acumulam, nu ne schimbam. ce se schimba? ca-ti revii mai usor dupa un dezastru, sau mai greu? se schimba gustul sarutului, al urii sau iubirii? se schimba senzatia turei de bicicleta primavara? sau mana calda bagata in zapada proaspata? lamuriti-ma... avem acelasi zambet, acelasi suspin, aceeasi bucurie, aceeasi respiratie. eu zic ca suntem predeterminati genetic si spiritual, evoluam pana se inchide cercul cunoasterii elementare, dupa care pauza. ramanem acolo. iluminarea inseamna schimbare in arta, filosofie, cultura, civilizatie. iluminarea din noi inseamna gasirea unor mijloace noi de exprimare si de aparare. du-te-vino. esti schimbat fata de acum 10 ani pentru ca ai modificat acest echilibru. fundamental, acelasi/aceeasi. superficial, diferiti.

Pisicot spunea...

Ilinca&Maria, deci v-aţi lămurit.
Motanes, e adevărat din păcate. Dar nu întotdeauna e un lucru rău. Depinde cum ieşi din situaţie. Poate lucra de fapt în avantajul tău. Chiar dacă suferi ca un câine.
Rareş, foarte frumos spus. Şi poate ai dreptate. Eu nu mă refer la schimbări radicale, totale. Ci la capacitatea noastră, a unora de a se transforma. Văd în jurul meu, mă observ şi pe mine. Da, văd schimbări. Şi cred în revelaţie. În a deveni altceva.