Anotimpul meu

Cred că, undeva înăuntru, am schimbat anotimpul. Cred că vara mi-a ieşit din suflet. Cred că lumina asta magică de afară mi-a intrat pe sub piele pe nesimţite şi s-a cuibărit acolo. Şi mai cred că mirosul complicat de frunze uscate, de fum, de must, de ploaie dimineaţa, m-a curerit definitiv.

Într-un fel, îmi doream o Toamnă. Nu o căutam, acceptam fericită binecuvântarea verii târzii, până la primii fulgi de zăpadă. Dar ştiam că e acolo. Că se zbate netrezită. Ştiam că e pusă pe şotii în sertarul amintirilor. Şi că, într-o bună zi, va da buzna seducător peste anii mei.

M-am surprins zâmbind în oglinda retrovizoare. Lumina blândă de după-amiază caldă de octombrie a redat ochilor o culoare de care uitasem. O scânteie cu iz de castane. Auriul frunzelor s-a reflectat, respirând sincron, în părul proaspăt spălat. Zâmbesc în oglinda retrovizoare. Miroase a pământ, a frunze arse şi a plăcintă de dovleac.

Nu mi-e dor de mare, nici de berea rece, nici de apusurile târzii. Mi-e bine aşa. E multă linişte. Parcul pustiu, scăldat în culori ireale, nu pare deloc trist. Se bucură, ca şi mine dealtfel, de ceasurile leneşe ale unei zile cu zâmbet larg. Ştie şi el. Cred că am schimbat anotimpul. Anul ăsta vara s-a preschimbat în Toamnă.