Fast forward

Aseară mi-am ratat ieşirea la terasă din cauza ploii. Dacă zice Nelu că plouă, apoi o să plouă, nu? Aşa că am mâncat la aer condiţionat şi pe la 9 jumate am pornit bombănind spre casă. Nici urmă de stropi de ploaie. Vântul încremenise. Zăpuşeală. Nervi. Nelu! Normal, să te bazezi pe ce zic bărbaţii... Pffff. La 10 minute după ce intru în casă cad emisiile. Se-ndoaie copacii. Plouă de rupe, cu bolboci şi spume. Adorm fericită cu geamul deschis.

Azi, în program piscină. După furtuna de aseară am totuşi îndoieli. Tot Nelu îmi zice că totul e sub control, se face plajă după 12. Ete na, ce să zic. La 8 îmi pun ceasul să sune. Teleghidată mă reped direct la jaluzele, le crăcănez între două degete cu speranţă. Nor. Complet şi trist. Bombăn din nou (nu ştiu de ce, că omu' spusese doar) şi-mi pun perna-n cap. La 11 jumate fac (iar) ochi. Până beau cafeaua iese şi soarele.

Aşa că acum e momentul să-mi fac mea culpa. So...(şi sper că sesizezi nuanţa)...
Nelu, mulţumesc!

La piscină e de vis. Ploaia i-a speriat pe mulţi, cică a fost ploaie rece şi s-a răcit şi piscina, îmi spune cineva. Pe naiba. E perfectă. Şi lume puţină. Şi soare exact cum trebuie. Tocmai bine să mă fâţâi mândră noul costum de baie. Fâs-fâs cu ulei de plajă şi trec la treabă.
Pe scurt a fost cam aşa:

Timidă la început

Apoi îmbietoare


Cu cer senin, apoi nori, apoi iar cer senin


Şi cu plăceri de sfârşit de lună

Dar treaba asta cu inotul are şi dezavantaje. Pe la 6 mă taie rău foamea. Ceea ce explică probabil drumul pe la supermarket de unde am cumpărat provizii pentru apocalipsa ce are să vină (nu ştiu când, dar e bine să fii pregătit): îngheţată cu vanilie şi caramel, îngheţată cu nuci, îngheţată cu ciocolată, îngheţată mousse cu căpşuni şi vată de zahăr. Şi trufe. Două cutii. Schweppes mandarin tot n-am găsit. Cineva s-a oferit să caute la engross şi să-mi ia un bidon de 5 litri, ca alea de lichid pentru parbriz. Am sesizat ironia dar aş aprecia gestul anytime.

Epuizată pe la 9 reuşesc să mă arunc pe canapea să văd meciul. Ce poate fi mai frumos decât să închei week-end-ul cu...

Finally

Două confirmări pentru vara asta:

Massive Attack (nici nu visam) pe 2 august pe stadionul de atletism de lângă Arcul de Triumf. Detalii şi (deja) bilete aici.

Faithless (yes! yes! yes!) pe 22 august la Bucharest City Challenge 2008, detalii aici.

Româneşte - reţete cu secrete

Încep azi o serie de "pastile" despre cum se face treaba pe la noi. Nu o să fie despre politicieni corupţi sau despre oameni de afaceri cu mâinile până la cot în borcanul cu miere. Nici măcar despre uniriştii de pe şantiere, deşi aici ar trebui să insist cu ceva poze. Asta e treaba presei. O să fie simple slice of life, după cum le-am trăit eu (destul de des aş spune) lately.

Prima relatare este despre o prăjitură. Da, da. V-am mai spus că sunt în perioada de mâncat prăjituri, poate şi inspirată de un domn priceput în ale bucătăriei. Obişnuiesc să-mi fac săptămânal pofta cu un cheese cake. Am testat cam tot ce e pe piaţă. Starbucks, GJ, Snack Attack, cofetării mai cu moţ, restaurante americane.

De la o vreme trec sâmbăta prin mall şi-mi iau una (chiar două dacă mi-e foame) de la cofetăria de la parter. Delicioase. La un moment dat au început să le scumpească. A fost 5 lei, pe urmă 6,5 lei, apoi 7. Acum e 9. Iar felia îmi pare tot mai subţire. Hmmm. Măcar respectă reţeta, îmi zic, şi mereu e cu cireşe. Yummy! Zilele trecute îmi fac drum prin mall şi trec să-mi iau una.

- Daţi-mi un cheese cake cu cireşe, vă rog.
- Nu e cu cireşe, e cu vişine. Zice una dintre vânzătoare cu scârbă. Cealaltă făcea imperturbabilă un sudoku.
- De când? Că de un am tot cu cireşe aveţi.
- Nu mai avem cireşe. E cu vişine.
Ştiu, am reţinut din prima. Dar de ce?!
- Sau mai avem cu tutti frutti.
WTF?! Cum să faci cheese cake cu tutti frutti?
- Ăăăăă, nu, mai bine una cu vişine din astea. Puneţi două de fapt.
Mă uit cu atenţie ce scoate din vitrină, nu de alta dar mi s-a mai înâmplat acasă să găsesc altceva. Deodată văd un blat gros, muuult mai gros decât îl ştiam. Şi maro spre căcăniu. Pentru cine nu ştie, blatul de cheese cake e subţire, din biscuiţi digestivi.
- Ce e cu blatul ăla? Îmi scapă involuntar şi casc ochii.
- Cum adică? E blat cu cacao şi nuci.
- Cacao şi nuci?! Da' ce, s-a schimbat reţeta?

Mă ia groaza. Ok, cireşele sunt acum vişine. Accept. Dar gândul la un blat însiropat din cacao cu nuci pe model prăjituri comuniste îmi dă fiori. Şi deodată îmi pică fisa. Lucrez într-un domeniu unde clientul vine (prea des după capul meu) cu idei personale geniale sau cu soluţii inovatoare proprii şi are convingerea că aşa se face business-ul. Iar dacă nu vine el, aduce o idee de la vecinu'. Sau de la nevastă - asta e cea mai nasoală situaţie. Dap, am trăit-o şi pe asta.

- Auziţi, nu-mi spuneţi, s-a gândit şefa să schimbe reţeta, nu?
- Da' de unde ştiţi? Daaaaa, şefa mereu are idei la prăjituri. Zice fata mândră nevoie mare.

De fapt îmi doream să nu aud răspunsul ăsta. Să mă fi înşelat. Măcar puţin. Dar nu. Iar acum plătesc două experimente culinare ale doamnei Flori, patrona.

Cum spuneam, româneşte. Aşa se face treaba pe la noi. Pe mine m-au pierdut de client, o să iau prăjituri de la cea mai tare şi nouă cofetărie, pe care am descoperit-o de curând. Sau, în fine, până n-or avea şi aştia idei geniale.

Hot / Not

Hot today

Aerul. O nouă excursie pe afară la ora prânzului s-a soldat cu urme adânci de tocuri în asfalt, cu 1 litru de apă băută aproape pe nerăsuflate şi un strat de bronz natural (mai mult pe partea stângă ce-i drept).
Schweppes Mandarin. Cu multă gheaţă. Cea mai bună invenţie a verii.
Victoria's Secret. Livrare aproape instant. Măsuri perfect alese. Păcat că n-am comandat mai multe.

Not today

Apă "cu bule" caldă la sete. Not good. Gives me freakin' nausea and trembling.
Vizită la spital. Doar pentru cei puternici (aşa ca mine :D ). Dar mai bine nu.
Amazon.com. Cred că cd-urile mele au luat-o cu vaporul pe partea cealaltă. Acum trebuie să fie prin Singapore la un salon de masaj erotic. Sau Poşta Română îşi face treaba ca de obicei. Din două una.
Somn. Cu cât mă culc mai devreme cu atât mă scol mai greu. Soluţii?

Moon rising

Morning mood

Tocmai când mă plângeam că viaţa mea este banală, tocmai când ziceam că nu mi se întâmplă nimic spectaculos... dimineaţă, printre cd-uri cu muzică bună, cafea savurată la semafor, clima setată frumos pe 23 de grade, am primit bonus un deget. Un deget mijlociu ridicat băţ. De fapt chiar de 3 ori în decurs de 1 minut. Şi un apelativ banal. Curvă.

Probabil că am mai primit şi alte cadouri dar nu m-am deranjat să deschid geamul. Cum naiba, că intra căldura şi de-abia ce mă simţeam şi eu bine. O domnişoară într-o Dacie a ieşit cu spatele dintr-o parcare direct în bulevard. Am ocolit-o şi m-am pus în faţa ei.

Doar că duduia s-a vexat. Dacă punea măcar avariile poate opream. Dar aşa... în fine, crize, degete ridicate, cuvinte mari. I-am arătat şi eu din degete simbolul internaţional al semnalizării. N-a priceput. Aşa că am poftit-o politicos s-o ia înainte, că poate are treabă, şi i-am arătat spre părul meu. A căscat ochii mirată şi a lăsat degetul jos. B-L-O-N-D-Ă, îi zic răspicat. A priceput. Cu ce puteam s-o jignesc eu mai mult decât ea pe mine? Degetul e banal, "curvă" e irelevant (de fapt ce înseamnă în contexul ăsta??!), să deschid geamul şi să zbier aşa cum a făcut ea? Bleah. Mai bine nu. Mi-era lene. Aş fi irosit energia şi mood-ul.

Ea a plecat fericită că nu a luat bătaie (şi că probabil în mintea ei blondă crede că m-a dovedit) iar eu mi-am continuat drumul cu zâmbet în colţul gurii.

La primul semafor mă prinde un taximetrist din urmă.
- Domnişoară, de ce aţi lăsat-o să vă înjure? Eu mă dădeam jos la ea! O păruiam de nu se vedea.

Mă şi vedeam transpirată, plină de spume, trăgând-o de păr pe linia de tramvai!

Any other world

This is for someone special.

And for everybody who feels the same.

It's definitely us

Cu excepţia câinilor, care sunt animale sociabile şi dependente afectiv de noi, ne-am încăpăţânat să trăim alături de animale care nu ne caută compania decât în rarele lor momente de tandreţe. Sau când foamea îi aduce în pragul nebuniei. Asta...din lipsă creier (un creier cât o boabă de piper nu se pune, nu?) sau, după caz, din fiţă şi orgoliu maxim: pisici, hamsteri, peşti, purceluşi de guineea, papagali. You name it.

Iar noi, fiinţe slabe, ne concentrăm vieţile în jurul lor crezând că de fapt, săracii, nu mai pot după noi. Alergăm să le luăm cele mai delicioase boabe, cel mai confortabil culcuş, cele mai la modă accesorii. De parcă le-ar păsa. Facem o dramă din a-i lăsa singuri 3 zile şi murim de dorul lor iar la întoarcere primim o întoarcere de coadă. În cel mai fericit caz.

Mai mult, în încercarea noastră de a-i transforma, le-am învăţat şi limba. Nu vedeţi, ei nu au făcut-o, şi nu pentru că nu ar putea. Preferă însă să ţopăie sau să unduiască coada când ne văd. E suficient. Ce-i mult strică. Noi îi imităm în cel mai jenant mod. Chiţăim, mieunăm, ne gudurăm doar-doar ne acceptă. Şi îi mângâiem. Câte pisici suportă asta? Sincer. Ok, 2 minute şi s-au plictisit. Nuuu, noi vrem să-i scărpinăm, să-i mângâiem, să-i alintăm ca să...ei bine, ca să cerşim indirect afecţiune. Suntem disperaţi. Nu e o regulă, evident, dar plăcerea noastră e pusă mereu pe primul plan.

Îmi amintesc de o domnişoară care găsise un căţel şi îl luase la scărpinat. Căţelul în mod evident avea treabă, voia s-o şteargă. Ea nu şi nu. Insista să-l mângâie. Să-l strângă în braţe de să-i iasă ochii. În final i-au dat lacrimile. Căţelul se smucise şi fugise. De ce nu-i placeee de mineee?

Mulţi acceptăm compromisul ăsta pentru că ştim că animalul de lângă noi nu va provoca scandaluri, nu ne va cere socoteală şi nici nu ne va întoarce spatele. Va fi acolo la bine şi la greu, mai ales când om vrea să-i oferim ce ne-am dori de fapt noi să primim în schimb. E egoism? Poate da. E instinct de supravieţuire? E complicitate? Undeva cred că da. E un fel de convenţie şi nu o recunoaştem.

Storm

Weird

Ascult acelaşi cd în maşină de vreo săptămână. Ştiu piesele pe dinafară. Favorita - 10, o tot rulez.

Azi pornesc motorul. Porneşte şi cd-ul. Piesa 10. Începe să cânte altceva (operă?!), nu am nici o idee ce. Poate am schimbat cd-ul. Nu. Poate e pe radio. Nu, scrie mare: cd - track 10. Casc ochii. WTF? Pause şi apoi play again. Porneşte piesa mea.

Cine are o explicaţie să mi-o dea. Acum. Cine are chef de făcut mişto, tot acum are ocazia.

P.S. Şi nu, nu am cd changer, m-am gândit şi la asta.

Now means now

Nu mai pot. Nu mai am răbdare. Am făcut o comandă pe amazon.com, ultimul album Coldplay lansat pe 16 iunie. Iniţial mi-au spun că ajunge după 1 iulie, acum îmi dau mail că e "shipped and on its way". Dacă e să mă iau după alţii, în 5 zile ar trebui să fie aici, adică luni. Na, asta-mi trebuia acum. Deja nu mai dorm bine. Nu puteau ei să nu zică nimic şi să-mi facă o surpriză?

Başca, azi noapte pe la 2 (da, Ilinca, iar am băut cafea seara, dar nu orice cafea...) blonda Mosi s-a gândit să mă scuture un pic cu asta:

Păi asta e viaţă? Eu nu mai pooot! Îl vreau acum!

Lecţie de viaţă

Pe culoarul unei maternităţi.
Două doamne mai bronzate, cu accent de Ferentari, mamă şi fiică. Tânăra cu burtă. Mare. Mama şi ea cu burtă. Medie, specifică vârstei.

Sună mobilul.
- Ia vezi mămică, cine e.
- Halou? Haloooou, cine e? (cu voce tare, să se audă până-n fundu' curţii) ...e omu' tău, fată. Ia, vorbeşte cu el, da' vezi să vorbeşti frumos, da? Că-i cu nervi pă el.
- Alo, da. Da. Da, suntem bine. Mi-a zis că nasc la sfârşitu' săptămânii.
- De ce minţi, fată? se bagă doamna.
- Nu mint, aşa mi-a zis...
- Haide c-am auzit eu. A zis ca nu azi, nu maine, ci peste câteva zile.
- Adică la sfârşitu' săptămânii. Nu-i tot una?
- Nu-i tot una, zi-i omului adevărul, că iar te bumbăceşte când ajungi acasă că te-a prins cu minciuna.

Concluzia.
Mamele ştiu mai bine. Nu ameţi bărbatul cu formulări academice, răstălmăcite, interpretate. Spune-i adevărul, că se prinde că-i ceva în neregulă. Doamna ştia, fata o mai comisese şi şi-o luase pe spinare, aşa rotundă ca un balon cum era. Spune-i omului treaba direct, fără împopoţonări şi înfloriri că intră la idei.

Cum ar fi de exemplu să te întrebe:
- Mai stai la birou?
- Aaaa, nu, dar trec un pic prin Mall să iau ceva.
Iar tu de fapt treci un pic prin Mall să bei o cafea cu noul coleg de la Marketing. Să vezi când te-o întreba ce-ai luat din Mall. Sau cine era domnu' cu care te-a văzut maică-sa când trecea din întâmplare pe acolo să-şi cumpere ciorapi.

Deci, cum spuneam, complicaţii...

De prin weekend

Am promis fotografii. Nu poveşti, nu mărturisiri. Doar imagini. A fost greu să aleg, ca de obicei.

Cât despre week-end, să spunem că am redescoperit lucruri de care uitasem. Ştiam eu undeva că există dar nu credeam că o să mă mai bucure.

Aer curat şi tare tras adânc în piept. Somn mult, lung şi profund. Leneveală în hamac la soare (nu ştiam că mai pot să stau degeaba cu orele şi să nu panichez). Citit, povestit, apoi tăceri odihnitoare. Condus de plăcere, fără stresul din oraş. Să mai zic? Mai bine vă las cu imaginile.

Aer

Nici nu m-am întors bine şi încep să simt că funcţionez defect. Adică de ce acolo nu există migrene, insomnii, lipsa apetitului (mă refer la mâncare, da?), probleme, stresuri. Şi aici...hmmm...

Cum am intrat în Bucureşti am fost întâmpinată cu claxoane. Şi strigături. Nu de bucurie, nu fusese meci, ci de draci. De trafic. Şi de zăpuşeală deşi nu erau mai mult de 24 de grade.

Mă spăl, desfac bagajul, fac un pic de ordine şi mă întind pe canapea cu laptopul în braţe. Am treabă - bloguri, mailuri, mesaje offline, doar evitasem conexiunea, fie ea şi wireless, timp de 3 zile.

Şi deodată mă ia cu ameţeală. Nu am aer. Deloc. Măăăăă, să fie de la...sau de la...sau...deschid geamul. Deschid încă un geam. Nada. Niente. Rien. Nu mai e. Deloc. Respir o chestie îmbâcsită, călduţă, neplăcută.

Să mă scuzaţi dar uitasem că în oraşul ăsta aerul se dă pe cartelă. Că trebuie să ajungi într-un parc să respiri pe bune. Că e periculos să pleci din Bucureşti mai mult de două zile, că începi să te obişnuieşti (prost) în afara eco-sistemului.

Later edit: a ieşit Oprescu, aşa, şi?

I'll be back

Nu dezertez, nu fug, nu renunţ, nu sunt deprimată. Iau doar o mică pauză. De fapt nici măcar atât. Nu voi fi pe aici câteva zile însă. Aşa că aveţi grijă de voi, spor la scris şi distraţi-vă la maxim.

Şi un pic de summer mood...

Hysteria and the City

Ieri a fost una dintre acele zile când (a nu ştiu câta oară) mi-am dorit să fiu bărbat. Şi nu ar fi fost o problemă faptul că după o noapte agitată, cu treziri dese şi repetate, cu foieli şi răsuciri, părul arăta ca la Chip şi Dale. Iar cearcănele (nu ştiam până ieri că am aşa ceva) îmi dădeau un aer vintage. Nu. Nici că dimineaţă nişte domni simpatici mi-au adresat aprecieri calde la adresa picioarelor mele şi a locurilor sfinte unde acestea se termină. Nu. Nici măcar mai târziu faptul că migrenele m-au secerat şi m-au aruncat pe canapeaua de la birou. Iar pilulele parcă ar fi fost bombonele M&M.

Astea sunt mici detalii spumoase ale vieţii normale de femeie. Ce m-a făcut să regret că am cromozomi XX a fost alăturarea mea (involuntară) unei turme de femei isterice care, din păcate aveau aceeaşi idee ca şi mine. Să vadă Sex and the City - The Movie.

Recunosc, am fobie de mulţime. Şi de înghesuială. Şi de spaţii închise. Dar toate astea ar fi fost suportate dacă timp de 25 de minute cât am stat la o coadă luuungă şi îmbârligată (ca să nu spun complet ilogică) la floricele nu aş fi fost obligată să asist la scene rupte din telenovele.

Domnişoare gălăgioase. Bun, femeile când se întâlnesc stau la poveşti. Dar de ce trebuie să ţipe? Domnişoare isterice. Evident, şi-au luat-o înainte la coadă, au uitat de bunul simţ, s-au călcat pe bombeuri, şi-au dat coate. S-au tras şi un pic de păr. S-au bârfit şi şi-au urat de bine. Domnişoare disperate. Cu tocuri, fuste scurte, cocuri sofisticate şi decolteuri generoase, aproape sugrumate în sutiene. De aici trag din nou concluzia că ele nu se înţolesc pentru EI, ci pentru concurenţă. Dap, 95% erau femei.

După un sfert de oră eram cu nervii praştie. O picătură de transpiraţie îmi aluneca uşor pe tâmplă. Îmi amintesc de ultimul film de desene animate la care am fost (Ratatouille?) şi la care mi se părea că e gălăgie şi agitaţie. Că cei mici aplaudau la fiecare scenă şi plângeau că sucul n-are pai. Vise! Acum să vezi!

În cele din urmă am recurs la trucul cu sarcina. Pentru că toată lumea fenta coada şi se băga în faţă spre disperarea băieţilor de la bar, am încercat să forţăm un pic. "Ne lăsaţi şi pe noi să luăm un suc, prietena mea e însărcinată şi e foarte cald aici". Nici vorbă de simpatie, de milă, măcar de complicitate feminină. Nu există. Am smuls o sticlă de apă rece şi-am apucat-o bine cu ambele mâini aruncând peste tejghea o hârtie de 5 lei. Victorie! Cu degetele încleştate în continuare pe licoarea magică, fuga în sală. Hoarda de nebune a rămas zumzăind în urma mea. În clipele alea nu-mi venea în minte decât, doamne-fereşte, un incendiu, un cutremur sau o bombă - nu cred că aş fi putut supravieţui panicii. Adică...aş fi preferat un cataclism de una singură, nu cu o mie de nebune, şi eventual în aer liber dacă se putea.

Cât despre film...păi nu despre el este vorba aici. Filmul a fost ok. Drăguţ. Simpatic. Ok, a fost bun. Mi-a plăcut. Deşi aş fi dat orice să fiu preţ de o oră bărbat.

Un colţ de cer

Din seria spărtura din cer...

(ritualuri)

(după baie)

(în oglindă)

De prin scările de bloc...

Prima dată când am văzut afişul ăsta mă şi gândeam cu milă la Bobi. Săracu', trebuie să fie un homeless ceva, pe care locatarii cu inimă mare l-au adăpostit câteva nopţi de ploaia de afară. Plus că erau clar oameni responsabili, care au scris biletul la calculator, ba chiar i-au pus şi diacritice şi l-au printat pe o foaie frumoasă. Cu lipitul au cam dat rateu, dar probabil ăsta era scotch-ul rămas de la ultimul colet trimis la tanti Veta, la Botoşani.

După care, intrând în bloc l-am zărit pe cel despre care am aflat mai târziu că era domnul Bobi. Un căţel bătrăn, amărât, complet chiaun şi adormit. E operat săracu', îmi zice o doamnă. La picior, are tijă, de aia stă aici toată ziua. Mă uit la el, nici nu mişcă, doar mă adulmecă uşor. E atât de leneş, că nici măcar nu întinde botul. Clipeşte rar şi dă uşor din coadă. Şi afişul? zic. Păi l-a pus domnul administrator că lumea tot lăsa uşa deschisă şi ieşea pe stradă şi se băga în faţa maşinilor. Aşa a păţit şi cu piciorul ăla.

Mă şi gândeam. Într-o noapte târziu Bobi imploră din ochi pe cineva să-i dea drumul afară, că deh, l-au apucat cele lumeşti, şi la întoarcere găseşte uşa încuiată. Şi începe să plouă. Şi stă şi stă şi stă. Şi împinge cu laba şi mâţâie şi latră. După care se aşează pe preş şi aşteaptă. Şi iar stă. Şi pe la 4 dimineaţa îşi ia lumea-n cap şi pleacă de nebun pe străzi. Ai naibii ăştia, m-au încuiat pe-afară!

Mă doare-n cot

- Să vezi ce-am păţit, îmi zice o amică acum vreo două săptămâni. Am rămas cu cotul înţepenit de la aerul condiţionat din maşină.
- Ete, na. Cum?
- Uite-aşa, de la duza aia din stânga, că suflă direct în cot. Şi am simţit eu nişte junghiuri. Până într-o dimineaţă când m-am trezit înţepenită şi acum sunt pe alifii.

Uite o chestie de ţinut minte. Îmi închid duza din stânga. Până zilele trecute, când am fost la spălătorie, la "tunel". Şi unde era să leşin blocată în maşină 10 minute. Am pornit aerul condiţionat pe maxim, să-mi revin.

Nasol, ieri mi-a înţepenit cotul. Azi era să scap cana de cafea. Damn!

Ştiu, soluţia e metroul. O să încerc din nou.

0 - 2

Să nu mă înţelegeţi greşit. Tare aş vrea să facem (măcar) un egal diseară. Dar predicţia mea e asta.

Argumente pro: la Portugalia-Turcia am nimerit-o.
Argumente contra (şi cu care o să scap basma curată): ce ştiu fetele despre fotbal?!

În rest, săptămână uşoară!

Despre dorinţe. Despre vise. Şi împliniri.

Asta este una dintre acele nopţi fără somn. De fapt nu e fără somn, ci cu o stare ciudată de agitaţie care-mi pune (inclusiv) mintea în priză şi-mi duce gândul departe. Şi vin idei şi se aştern ciudat pe o coală de hârtie imaginară. Apoi vin alte idei, renunţări, confirmări...o întreagă poveste se ţese rapid în cap.

E ciudat cum lucruri neaşteptate se întâmplă când nici nu visezi iar altele programate şi organizate nu ies deloc. Cam aşa a fost şi ziua de ieri. Poate tocmai de aceea acum în loc să mă distrez în oraş (sau să dorm!) stau să pun cap la cap idei.

Totul a pornit de la o discuţie despre dorinţe, pe care am avut-o cu o prietenă. Nu despre vise. Ci despre lucruri pe care clar le vrei. Şi îmi spunea că e suficient să-ţi doreşti tare un lucru şi îl vei avea. Sună a frază din filme dar înclin să cred că, trecută printr-o sită, afirmaţia e corectă. Nu vorbesc de dorinţa de a câştiga marele pot la loto, ar fi absurd, ci despre dorinţe palpabile dar pe care le simţi şi le doreşti din toată inima. E suficient să vrei, să iei dorinţa în serios şi să-ţi repeţi că aşa va fi. Să crezi în ea de fapt şi în puterea ta de a schimba lucrurile. De ce să aştepţi de la alţii? De ce să crezi că "norocul" vine de "undeva", dacă vine vreodată... Nu, de fapt poţi face multe dacă, doar dacă vrei.

Am testat şi merge.

Apoi, mai discutam că, de multe ori ne plângem că nu ni se îndeplinesc visele. Alea mari, fierbinţi, adevărate! Păi cum, aici de ce nu se mai aplică regula de mai sus?

Nu, pentru că le raportăm la categoria "vise", "fantezii", "poveşti". Deci în mintea noastră sunt de fapt nerealizabile. Le găsim piedici, argumente contra, amănunte meschine care se pun de-a curmezişul. Sunt doar iluzii pentru că aşa le vrem. Greşit. Dacă nu credem că pot fi reale, nici nu vor prinde formă vreodată.

Testat din nou, funcţionează.

Până la urmă toată povestea asta de fapt o ştim cu toţii, doar că de multe ori o uităm. Şi atunci e nevoie de cineva care să o spună. Să o auzi şi să crezi că tu poţi schimba ceva. You can make it happen. Just try it.

Şi marmota învelea ciocolata în staniol

Am ajuns s-o văd şi p-asta. Ofertele la maşini nu mai lovesc în preţ. Nici măcar în pachetele bonus. Nu...acum se promovează consumul. Ok, la cât a ajuns benzina (chiar aşa, cât a ajuns benzina? - eu nu mă mai uit pe bon, de frică) şi la cât a sărit consumul real din cauza traficului mi se pare corect. Dar să vezi asta...

...păi cum măi nene, de 3.6 L/100 km?! Ăştia de iau de proşti? Ăla e consum din cărţi. Şi dacă îl întrebi pe dealer o să-ţi vândă gogoaşa cu mersul constant cu 60 la oră. Da. Fără frână, fără să accelerezi, fără aer condiţionat. Fără vreun geam deschis. Trapă? Pfff. Fără ventilaţie, fără lumini, fără radio. Fără brichetă. Şi de mers aşa pe drumuri fără gropi şi şanţuri, fără pietoni, vaci, oi, câini. Şi să ai diesel, clar.

Ăăăăă, nici aşa nu cred că iese socoteala. Aşa că, mă lăsaţi?!

Vacanze romane (la seconda parte)

Am ajuns şi la partea a doua. Pentru că mai există o Roma, văzută diferit dar la fel de frumos de către blonda Mosi. Aşa a/ne-a văzut ea:

Hot spot. Da, locul meu preferat.

Pisicot în rolul lui Heidi. Istovită.

Another hot spot. Dimineaţa, la 3.

Adormit şi totuşi viu.

Spooky.

Salt&pepper. And lots of smiles.

Gugălăii strike back again

Chiar nu vroiam s-o fac din nou. Mi se părea banal. Şi repetitiv. Dar m-a stârnit Maria. Şi la o rapidă căutare prin google analytics am găsit câteva minunăţii. Mi-a fost greu să triez. Până la urmă iaca ce-a rezultat:

poze cu fete paru blond ochii albaştri şi să aibă 15 ani - cum a ajuns aici nu ştiu, dar singur nu va găsi niciodată dacă dă căutare aşa.

1 sâmbure de curmală pentru stomac - 2 sâmburi de..., la ce draq e bun?

alcoolul distruge copilării - da, dar face bine sâmbată seara în club :)

burtă de ied spălare - nici nu vreau să mă gândesc la ce se referea.

watching Pisicot - ok, asta-i freaky.

curve bătrâne sau babe hidoase sau poze nud cu old ladies - căutate în mod repetat...asta mă îngrijorează.

reclame animale vorbind la telefon - voi ştiţi?!

unde pun cercei la bebe? - ăăă, de obicei în urechi. însă mă gândesc că dacă părinţii sunt punkeri ar putea să-i facă bebeului un piercing în sfârcuri sau mai jos, exact la cutia cu maimuţe.

jocuri cu Barbie pe care trebuie să le baţi la fund - ăsta e obsedat, clar. caută asta de vreo 2 luni. o fi nene vreun joc mişto. ia să caut şi eu. ăăă, nu, că ajung iar la mine.

vreau muzica cu orăşelul leneş - mi s-a făcut brusc somn. sooomnnn...

păr pubian tunsori - eeeei? ce ziceam eu mai demult? e momentul să deschid rubrica. pe coloana din stânga o să vedeţi recomandările săptămânii. cu poze cu tot.

fantezii simple, fantezii cu spank, fantezii cu 2 bărbaţi, fantezii în pat...şi tot aşa, lista e lungă - recunosc, eu am fantezii. dar nu neapărat astea...sau în fine, în ordinea asta :)

P.S. Pentru că am mai găsit ceva...

costum ciocănitori - adică woody, da? sper că woody...

reţete de vrăji - hihihihihi

ritual de curtare la girafe - alo, sunt eu înaltă dar nici chiar aşa

De dimineaţă

Din ciclul "prin oraş vorbind la telefon".

Am ajuns dimineaţă cam chiaună la birou. Într-o mână cu telefonul, în alta cu telecomanda de la maşină (aka cardul). În faţa intrării am apăsat pe buton. Fără glumă.

E clar, trebuie să schimb cafeaua.

La culcare

Aşa se pregătea de culcare oraşul acum o oră.

Încet. Tăcut. Însingurat. Trist.

Black again

Mi-am schimbat părerea. Asta ca dovadă că oamenii totuşi se schimbă. Scriam acum câteva luni că mi se pare o pierdere de timp să îţi speli maşina. Să umbi de nebun prin oraş să găseşti o spălătorie liberă. Să stai la coadă. Să dai şpăgi babane ca să fii sigur că iese treaba bine.

Ei bine, după ce am ocolit sistematic iar spălătoriile invocând iar diverse motive, m-a cuprins ruşinea. Rău de tot. Adică...degeaba mă îmbrac eu frumos şi mă aranjez dacă ajung să închid portiera cu călcâiul. Sau cotul. Şi să suflu praful înainte de a avea curaj s-o deschid dimineaţa.

Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am spălat-o. Am găsit chiar o spălătorie aproape unde au rezolvat-o ieftin şi bine în juma' de oră. Pfff, nici n-o mai recunosc! Şi, funny thing, m-am îndrăgostit de ea aşa cum e acum. Iar planul este să trec pe acolo măcar la o lună.

Bine, mi-e teamă doar de un lucru. Din experienţă ştiu că dacă mi se pune pata pe ceva, devin uşor exagerată :) ...adică nu aş vrea să ajung ca moşii. Să ies din casă cu sticla de apă şi cârpiţa ca să o lustruiesc. Cum am făcut dimineaţă, spre ruşinea mea. Ok, există o explicaţie. Un porumbel s-a stricat la stomac fix pe trapa mea. Din zbor.

So, we're black again.

In the mood for coffee

Ora 11, cafenea de fiţe pe Mihai Bravu. Un cappuccino 100 de mii.
- Îmi daţi şi mie un cappuccino to go?
- Pffff...ăăă...trebuie să aduc pahare şi capace din spate.
...
- Nu am timp acum.
- Bine, atunci o beau aici.
- Pfff...ăăă...am multe comenzi şi sunt singur. O să dureze cam un sfert de oră.

Un sfert de oră?! Mă întorc pe călcâie şi ies. Nu o să mă mai întorc niciodată. Şi sunt convinsă că nici cafeaua nu e aşa gustoasă.

Eyes wide open

Mă obişnuisem să văd în ultimul timp numai personaje nervoase. Bărbaţi crizaţi până la penibil, femei isterice dar timorate, copii nemulţumiţi de viaţă, cupluri blazate. Ştiu - o să-mi ziceţi - sunt şi oameni fericiţi, relaxaţi, senini. Sunt, dar tot mai rari în ultimul timp.

Iar we la Roma mi-a amintit că viaţa poate fi şi altfel. Că sunt familii cu câte 4 copii care râd non-stop. Că mai există cupluri de îndrăgostiţi şi după 40. Că se mai găsesc bărbaţi relaxaţi în magazine. Că vânzătoarele pot să te binedispună fără să te oblige să cumperi ceva. Că poliţiştii pot fi amuzanţi şi simpatici. Şi slabi. Şi drăguţi. Că viaţa în general nu trebuie să fie stresantă şi sufocată de deadline-uri.

Ei bine, zilele trecute, într-o dimineaţă am avut o revelaţie. Trafic, aglomeraţie, claxoane. Taximeştrişti cu draci şi fără chef, ţărani care nu te lasă să ieşi de pe străduţa din faţa blocului, isterici care-ţi taie faţa şi care te claxonează fix în secunda în care roşul se transformă-n verde. Ca de obicei. Mergeam cu 20 la oră pe o stradă luuuungă, cu sens unic. Plictisitor. Pun cd-ul cu Madonna şi mă apuc să fac people watching.

Deodată văd în spate într-un Golf un cuplu simpatic. Ea şi el, undeva spre 35, drăguţi însă trişti. Mă gândesc...uite, nici ăştia nu sunt chiar bine. Numai feţe posomorâte. Şi deodată, cu un gest spontan, îl văd pe el cum îi aşează capul în poală. Clipesc. Încerc să înţeleg ce se întâmplă. WTF. E prea devreme pentru ce mă gândesc eu. Hmm.

Dar el continuă să o mângâie uşor pe cap. După nici un minut (uf, mă liniştesc) fata se ridică. Iar el întinde braţul şi îi aşează capul pe umăr. Uşor, tandru. O mângâie încet pe păr, pe obraji. Acum văd că ea plânge. Iar el o linişteşte doar cu gesturi. Îi adună lacrimile cu vârfurile degetelor. Nu-şi spun nimic. Din când în când, cât stau pe loc, o ia în braţe. Apoi o eliberează iar şi o mângâie pe tâmple.

Se apropie intersecţia şi simt un gol în stomac. Deci care-i treaba? Nu pot să plec şi să nu văd finalul poveştii. Şi, exact când să virez stânga o văd cum timid, frumos, natural îi zâmbeşte. Iar el îi ia obrajii în palme şi o sărută.

Hmmmmm. Deci speranţa nu a murit. Dacă mai văd încă astfel de scene, pot să mai sper. Că nu e nevoie să plec afară ca să mă conving. Că poate trebuie să rămân în starea zen şi doar să deschid ochii...