“Cabo de São Vicente is the southwesternmost point in Europe. The Romans called it Promontorium Sacrum. They considered it a magical place where the sunset was much larger than anywhere else. They believed the sun sank here hissing into the ocean, marking the edge of (their) world.”
Sunt locuri care îţi rămân în suflet toată viaţa. Sunt locuri în care ai senzaţia stranie că ai mai fost şi unde cunoşti fiecare pas. Sunt locuri care te fac să tremuri de emoţie din prima clipă. Sunt locuri de care eşti legat şi unde te întorci mereu. Sau, aşa cum am ajus să descopăr, mai sunt şi locuri care schimbă destine.
Acum ceva timp am ajuns la Cabo de São Vicente cu simpla emoţie a descoperirii unui loc nou. Şi atât. Şi probabil că aşa ar fi fost dacă era vorba de un alt moment, o altă companie sau o altă stare. Cu câteva luni înainte însă credeam că am ajuns la capătul lumii (mele) – credeam că am vazut tot, că ştiam tot, am trăit tot, că am încercat tot, că am descoperit tot, că de acum ar trebui să mă resemnez. Trăiam cumva liniştită şi fericită cu împăcarea asta.
Dar nu a fost aşa. Să fi fost peisajul care te lasă mut, să fi fost magia vântului, să fi fost senzaţia de libertate pe care o ai fiind la capătul lumii? Sau poate adâncimile şi valurile uriaşe, apusul peste Atlantic?... Cine nu a fost acolo nu poate simţi nici măcar pe jumătate. Eu simt că am lăsat acolo o parte din mine. Şi m-am întors alta. Mi-am dorit lucruri noi şi le-am avut, am preferat să uit şi am uitat, am ales să sper şi am primit îndoit.
Când crezi că ai văzut tot, când crezi că ai simţit tot, întotdeauna e loc de mai mult. Mi-am promis că mă voi întoarce acolo, măcar pentru magia clipei.
Sunt locuri care îţi rămân în suflet toată viaţa. Sunt locuri în care ai senzaţia stranie că ai mai fost şi unde cunoşti fiecare pas. Sunt locuri care te fac să tremuri de emoţie din prima clipă. Sunt locuri de care eşti legat şi unde te întorci mereu. Sau, aşa cum am ajus să descopăr, mai sunt şi locuri care schimbă destine.
Acum ceva timp am ajuns la Cabo de São Vicente cu simpla emoţie a descoperirii unui loc nou. Şi atât. Şi probabil că aşa ar fi fost dacă era vorba de un alt moment, o altă companie sau o altă stare. Cu câteva luni înainte însă credeam că am ajuns la capătul lumii (mele) – credeam că am vazut tot, că ştiam tot, am trăit tot, că am încercat tot, că am descoperit tot, că de acum ar trebui să mă resemnez. Trăiam cumva liniştită şi fericită cu împăcarea asta.
Dar nu a fost aşa. Să fi fost peisajul care te lasă mut, să fi fost magia vântului, să fi fost senzaţia de libertate pe care o ai fiind la capătul lumii? Sau poate adâncimile şi valurile uriaşe, apusul peste Atlantic?... Cine nu a fost acolo nu poate simţi nici măcar pe jumătate. Eu simt că am lăsat acolo o parte din mine. Şi m-am întors alta. Mi-am dorit lucruri noi şi le-am avut, am preferat să uit şi am uitat, am ales să sper şi am primit îndoit.
Când crezi că ai văzut tot, când crezi că ai simţit tot, întotdeauna e loc de mai mult. Mi-am promis că mă voi întoarce acolo, măcar pentru magia clipei.
Poate într-un alt moment, într-o altă companie, într-o altă stare.
9 răspunsuri:
Tu, ca sa ne enervezi...
Hai mă Motanes, de ce? Spune-mi că tu nu ai locurile tale speciale. Hai spune-mi.
Da, e frumos acolo... Si daca ai puseuri sinucigase e locul ideal. Am vazut pe o stanca acolo o lista cam lunguta de oameni care deja au comis-o :)
Grecea, esti ingrozitor! Pisicot si-a dorit sa ne duca intr-o lume de vis si tu, jap-jap, doua palme si ne-ai adus cu picioarele pe pamant.
Dar parca e bine totusi sa mai visezi cu ochii deschisi.........
Mihai - intenţionat am omis partea asta :) Am spus povestea prin ochii mei. Acum, sigur, mai sunt şi alte interpretări...
Buburuza - nu e lume de vis, e ceva foarte real. Pe bune.
Si ochii tai n-au vazut piatra aia cu lista? Eu am vazut-o din prima si mi-a placut si mai tare locul din cauza asta. E un capat de lume din toate punctele de vedere. poate fi si intrarea pe lumea cealalta si capatul lumii asteia.
Cand citesti despre astfel de experiente si despre asemenea locuri, iti vine sa taci.
Eu tac. Mi-ai facut pofta de duca...
Da. Am si eu locurile mele speciale. Mie imi plac zonele mai populate,cu pravalii, stalpi, strazi asfaltate sau nu. Dar despre asta...acasa.
Mihai - am văzut-o frate din prima. Dar mie locul mi-a indus o altă stare. Cea despre care am scris. Dar ştiu eu pe altcineva care zicea că dacă "o fi", acolo o să meargă să-şi încheie socotelile :-))
Kolonele - corect. Îţi doresc şi ţie să ajungi în astfel de locuri. Cu sau fără programare. De cele mai multe ori ajungi acolo absolut întâmplător.
Motanes - păi te aştept cu detalii (acasă).
Trimiteți un comentariu