Sex and the City

Prima dată când am văzut serialul acum mulţi ani credeam că e pură ficţiune. Manhattan-ul părea complet diferit de lumea de aici. De ce sunt singure toate femeile? De ce fie schimbă iubiţii ca pe ciorapi, fie înnebunesc de singurătate? De ce merg la shopping în mijlocul zilei şi au sute de perechi de Manolo Blahnik?


Şi mai ales de ce au atâtea probleme? De ce îşi fac atâtea probleme? Pentru că sunt femei - am aflat mai târziu. Mi-am dat seama revăzând serialul cu alţi ochi, ani buni mai târziu. Atunci când vârsta mea se apropia de a personajelor. Mai mult, după cum s-a schimbat viaţa în Bucureşti în ultimii ani încep să cred că NY nu mai este atât de departe iar Carrie, Miranda, Samantha şi Charlotte suntem noi. Am prietene care după ani de căutări au renunţat la ideea de a găsi iubitul ideal. Pur şi simplu nu mai cred în asta. Altele fac copii nefiind căsătorite. Altele care se mărită şi jură că totul va fi la fel însă uită să mai sune. Prietene care par a fi pe droguri când intră în magazine. Prietene dependente de vacanţe. Unele care închid mereu ochii la infidelităţile lui şi jură că e ultima oară. Şi altele care şi-au găsit echilibrul alături de soţ şi copii şi nu-şi doresc altceva.


Cu toate astea fiecare, în sinea ei şi fără să recunoască, îşi doreşte să fie în locul celeilalte.
- Sunt convinsă că nu o să-mi găsesc niciodată pe nimeni. Şi nici nu-mi trebuie. Orium nu voi rezista cu nimeni - îmi spune o amică într-o zi.

- Eu, să umblu aiurea în cluburi şi să agăţ barbaţi? N-aş mai face-o niciodată! Familia e tot ce-mi trebuie - zice alta.

- Auzi dragă, dar de ce să mă mărit? Care e problema dacă eu am vrut un copil? L-am făcut şi gata! Pot foarte bine să-l cresc şi singură - s-a justificat altă amică.

Nu reacţionez la astfel de replici pentru că ştiu că nu e adevărat.
Nu asta vor însă asta aleg.

Şi atunci stau şi mă întreb ce ne face de fapt fericite.
Ce ne dorim să fim sau ceea ce visăm dar nu avem curajul să recunoaştem?