De multe ori e nevoie să experimentezi lucruri noi ca să realizezi ce îţi lipseşte cu adevărat. Sau ce nu îţi face bine. Sau de ce ţi-e de fapt dor. Mă gândesc că poate e nevoie să te rupi de monotonia clipei şi să evadezi ca să poţi percepe ceea ce de fapt simţi. Poate ai nevoie de un alt decor în care să te poţi privi clar, transparent, obiectiv.
Weekend-ul trecut m-am regăsit complet dependentă de lucruri tehnice, reci, egoiste. Primul lucru a fost să verific legătura cu exteriorul. Cum?! Fără tv 3 zile? Fără internet? Şi mobilul? M-am luptat să prind semnal, gâfâind până sus pe deal. Am reuşit cu greu. De sus totul părea încremenit. În liniştea nopţii, doar eu păream desprinsă din alt film. O pată albă, agitată.
Apoi-încet-am renunţat. Am renunţat să fiu dependentă. Mi-am propus 3 zile să mă bucur şi de alte lucruri. Să nu am deadline-uri, să nu am stresul soneriei telefonului, să uit de penibilităţile de la tv. Să mă rup de calculator şi de seri lungi butonând în neştire.
M-am simţit ca într-o clinică de dezintoxicare. Prima zi a fost grea. Cu tentative de a renunţa la tot şi de a fugi acasă, cu nelinişte permanentă şi ochii fix pe ceas. Şi apoi, încet-încet, m-am supus. Am pornit agale în regăsirea unei alte lumi, demult uitate.
Uitasem să adorm ascultând greierii şi să mă trezesc într-o linişte ireală. Uitasem să număr stelele pe cerul de smoală, departe de oraş. Uitasem mirosul fânului. Am regăsit liniştea poienilor înfruzite şi m-am bucurat de primii boboci de flori. Am retrăit amintirile copilăriei şi am găsit răgazul să stau minute întregi privind cerul. Am uitat de E-uri, de UHT, de mezel în vid, de cola, de pâinea feliată. De alergii şi fobii. De claxoane şi betoane. Şi-am stat ore întregi în faţa şemineului, depănând povestea mai departe.
A fost o experienţă pe care aş fi regretat dacă nu aş fi trăit-o. Poate întradevăr avem nevoie să ne regăsim din când în când.
Dar duminică la prânz am simţit cum mă cheamă înapoi. Încet, am resimţit fiorul. Dorul de locul meu. Dorul de acasă.
Mă gândesc că poate că suntem o generaţie programată să se alimenteze permanent cu energie. Să devină dependentă de cotidian. Să-şi dorească să simtă oraşul, cu bune şi cu rele. Să panicheze dacă e prea linişte. Să devină agorafobică şi alergică atunci când visează cu ochii deschişi într-un câmp de ţară. Să refuze mirosul aspru de animal, în schimb să inhaleze involuntar zilnic poluarea. Să uite să uite de toate şi să se regăsească. Măcar din când în când.
Weekend-ul trecut m-am regăsit complet dependentă de lucruri tehnice, reci, egoiste. Primul lucru a fost să verific legătura cu exteriorul. Cum?! Fără tv 3 zile? Fără internet? Şi mobilul? M-am luptat să prind semnal, gâfâind până sus pe deal. Am reuşit cu greu. De sus totul părea încremenit. În liniştea nopţii, doar eu păream desprinsă din alt film. O pată albă, agitată.
Apoi-încet-am renunţat. Am renunţat să fiu dependentă. Mi-am propus 3 zile să mă bucur şi de alte lucruri. Să nu am deadline-uri, să nu am stresul soneriei telefonului, să uit de penibilităţile de la tv. Să mă rup de calculator şi de seri lungi butonând în neştire.
M-am simţit ca într-o clinică de dezintoxicare. Prima zi a fost grea. Cu tentative de a renunţa la tot şi de a fugi acasă, cu nelinişte permanentă şi ochii fix pe ceas. Şi apoi, încet-încet, m-am supus. Am pornit agale în regăsirea unei alte lumi, demult uitate.
Uitasem să adorm ascultând greierii şi să mă trezesc într-o linişte ireală. Uitasem să număr stelele pe cerul de smoală, departe de oraş. Uitasem mirosul fânului. Am regăsit liniştea poienilor înfruzite şi m-am bucurat de primii boboci de flori. Am retrăit amintirile copilăriei şi am găsit răgazul să stau minute întregi privind cerul. Am uitat de E-uri, de UHT, de mezel în vid, de cola, de pâinea feliată. De alergii şi fobii. De claxoane şi betoane. Şi-am stat ore întregi în faţa şemineului, depănând povestea mai departe.
A fost o experienţă pe care aş fi regretat dacă nu aş fi trăit-o. Poate întradevăr avem nevoie să ne regăsim din când în când.
Dar duminică la prânz am simţit cum mă cheamă înapoi. Încet, am resimţit fiorul. Dorul de locul meu. Dorul de acasă.
Mă gândesc că poate că suntem o generaţie programată să se alimenteze permanent cu energie. Să devină dependentă de cotidian. Să-şi dorească să simtă oraşul, cu bune şi cu rele. Să panicheze dacă e prea linişte. Să devină agorafobică şi alergică atunci când visează cu ochii deschişi într-un câmp de ţară. Să refuze mirosul aspru de animal, în schimb să inhaleze involuntar zilnic poluarea. Să uite să uite de toate şi să se regăsească. Măcar din când în când.
24 răspunsuri:
suntem dependenti si nu ne tratam :) acum pe bune, apreciez viata la tara, dar nu as rezista decit citeva zile. ma straduiesc cind plec in vacanta sa nu iau laptopul cu mine, dar dupa citeva zile caut internetul sa vad ce se mai intimpla. iar de cind cu blogurile e si mai rau :) ma enervez in trafic daca nu e aglomerat si unul merge prea incet. ce sa fac....chiar ma gindeam sa scriu un post despre rabdare
sper sa vina ziua in care sa-mi pot castiga existenta din ceea ce imi place sa fac (scris, gatit, gatit/filmat) traind la tara.sper...
Frumos. Şi pozele mi-au plăcut mult.
hadean- la tara fara laptop si telefon?
mă gândesc şi eu câteodată la o viaţă din asta atehnică, gen vânător-culegător, prin secolul 20 îen.îţi dai seama că problema poluării nu ar exista, iar mirosul aspru de animal nu ne-ar deranja, pentru că ar fi mirosul nostru :))
am reuşit şi eu un revelion fără tehnologie şi chiar nu am simţit lipsa teveului, telefoanelor ş.a. în plus, m-am amuzat copios când am ajuns în civilizaţie şi primeam un sms pe minut, inclusiv unul trimis cu 3 zile în urmă care zicea : mâine te ia maşina la 4:30 :))
Maria, tu eşti cu fobiile, observ. Adică coşmarul vieţii e să rămâi într-un loc ca ăsta o lună :-)))
Ai oricum dreptate. Ca dovadă că şi eu duminică ţopăiam :)
Adi, ai grijă ce-ţi doreşti...
Motanes, mulţumesc. Ai văzut că am şi eu berze?
Ritchiu, tare faza cu mesajele! Eu zic că nici tu n-ai rezista. Ideea e că simţim nevoia unei ieşiri de genul ăsta, apucăm să vedem lumea altfel dar pe urmă gata! Înapoi la balamuc. Că aşa suntem croiţi.
tocmai mi-am dat seama ca de fapt eu nu apreciez viata la tara, desi aveam impresia ca o fac. dar comparativ cu tine...
iubesc linistea si o respect atata timp cat exista. nu am probleme de a ma adapta cu ea, precum nu am nicio problema cand se termina linistea si incepe orasul. si atunci imi zic mereu ca nu as putea trai fara supermarketuri non-stop. evident, asta pe langa toate cele pe care le-ai mentionat tu. dar din nou, imi vei sugera probabil sa mai astept cativa ani si sa reluam discutia apoi :)
n'as putea cu viata la tara. dar ma gandesc la cei fericiti cu duhul si uneori ii invidiez. daca nu cunosteam beneficiile (sau "beneficiile") tehnologiei, oare nu mi'ar fi fost mai bine rupta de lume intr'un sat, invatatoare (sa zicem), c'o vaca, trei gaini, un caine mare si prostut, un purcelus, un cal si'un barbat care'ar fi lucrat la CAP-ul din comuna, si doar cu vizite anuale la resedinta de judet?
Oh, cum a fost asta...de suflet aşa!
Mi-a plăcut la nebunie!
Şi poza aia cu cerul albastru şi coroanele copacilor e preferata mea!:)
pisicot, stiu exact ce-mi doresc si nu mi-e frica de posibilitatea implinirii dorintelor mele:-)
maria, nu, nu fara laptop si fara telefon(e drept, de mobil ma pot lipsi, nici macar nu-mi place sa-l folosesc), doar nu o sa-mi trimit lucrarile cu postalionul:-).tehnica nu e dusmanul nostru decat daca o lasam sa devina. la tara la bunicul meu, in maramures,oamenii au gaz in casa din teava, internet, telefon si cablu.si mai au liniste, miros de fan sau iarba verde de la anotimp la anotimp, gradinap ecare sa o poata lucra, pasari de hranit si aer foarte foarte curat.mie mi-ar ajunge:-).niciun oras nu-i destul de departe(sau prea departe), poti sa te aprovizionezi cu ce vrei.pentru mine viata la tara nu inseamna ranit in grajd (desi in copilaria am avut ocazia sa o fac, bunicul avea cai) si prasit, nu-s in aria mea de expertiza:-).dar linistea...
pisicot, frumoase imagini, felicitari:-)
pisicot- da, imbatrinesc si incep sa am obsesii :)
Frumoasa postare si frumoase poze, dar nu mi-e clar ca as fi calma si zambitoare daca as fi acolo, fara telefon, laptop, tv...mai mult de o zi.
Fac parte din acea categorie de copii care plecau la bunici in prima zi si se intorceau in ultima zi de vacanta, "la oras, la scoala". Am facut asta pana in facultate, cand m-am angajat. De prin clasa a IX a am si muncit la camp cu bunicii si sunt convinsa ca nu-mi doresc sa traiesc la tara...
M., corect. Stai bine cum stai acum :) Şi mai vorbim mai încolo...
Ilinca, şi eu cred că aş fi ales viaţa la ţară DACĂ nu aş fi dat cu nasul de oraş şi tehnologie. Acum e prea târziu...
Innu, mă bucură că te bucură!
Adi, sunt onorată :) Şi-ţi doresc să ţi se împlinească visul. Îl am şi eu pe-al meu cu căsuţa la marginea Bucureştiului.
Maria, nu eşti singura :-))
Kmi, şi tu??!
solutia, da, asta este. o casuta la marginea orasului. norii-s asemeni celor din pozele tale, e liniste, miroase a fan si a padure.
si pan' la urma de ce sa renunt la laptop ori la telefon? pe masa din curte e loc pentru toate!!! :)
(poza cu pisica e preferata mea.)
Cred ca toti tanjim dupa o pauza din alergat...
Dupa care o luam de la capat. Eu ma hranesc uneori cu agitatia din jurul meu. Boala grea ::))
Dar nu sunt toti asa. Cunosc oameni care nu suporta viata de la oras.
Mai stiu si pe altii care traiesc in locuri linistite si ma invidiaza ca am parte de viata agitata de la oras...
Cred ca, pana la urma, e o chestie de alegere....
Frumoase poze, ti-am zis? Minunate chiar...
Zuzeta, nici să nu deschizi discuţia despre casă! Că ştii cum sunt :) Dar te iert pentru că ţi-au plăcut pozele...
Teo, aşa e. Cred că până la urmă e vorba de găsirea echilibrului. Multumeeeesc :)
nu stiu care fotografie imi place mai mult. da m-am simtit pasind in zona libera de stres si nefericire. visul meu e sa ma mut la tara. dar as avea net, na, si-as veni la o cafea in capitala beton din cand in cand.
weekend minunat, :)
Şi eu visez la o astfel de casă. Dar nu ştiu cum se face că de cum dau să mă apropii de suma de care aş avea nevoie ca să mi-o cumpăr, cum se îndepărtează preţul. Şi uite-aşa, mi-e c-o să ne fugărim...toată viaţa.
Sigur, ar mai exista varianta să primesc o moştenire neaşteptat de mare de la vreo mătuşă putred de bogată. Dar m-am uitat prin neam şi...slabe şanse!
Yume, şi ţie.
Innu, mie mi s-a citit în stele! Aşa că aştept naibii moştenirea.
Doamne fere! Că asta implică măartea cuiva. Mai bine să ne lipsim...
pisicot, te invidiez. @all: cred ca devine evident ca nici orasele nu vor fi vreodata goale, nici catunele izolate :) nici companiile de telefonie mobila fara clienti, nici oierii fara productie.
Innu, m-am aventurat în a declara asta pentru că în mod cert nu am o rudă înstărită pe-aproape!
Rareş, mă invidiezi? Pentru astrogramă? Hihihi :)
nu :)) pentru ca iesi din cavoul asta de capitala
nu :)) pentru ca iesi din cavoul asta de capitala
Trimiteți un comentariu