Veneţia mea

Văd de câteva zile în ziare, în reviste, la TV, peste tot. Carnavalul de la Veneţia. Şi iar mi-aduc aminte. Am şi eu o problemă. De ce ţi-ai dori să mergi la Veneţia când e carnavalul? Ok, în afara spectacolului. Şi a tradiţiei - ştiu, se ţine din 1200 toamna. E cam aşa: milioane de oameni pe insula aia şi aşa înghesuită, gălăgie, mii de japonezi, hoteluri scumpe şi pline până la refuz, mâncare pe bandă ca la fast food şi fără nicio legătură cu tradiţionalul, poze, poze, bliţuri, poze, poze, bliţuri, poze... Plus că în ianuarie chiar şi la Veneţia e frig.

Refuz să cred că asta e Veneţia. Refuz să cred că Veneţia înseamnă San Marco, porumbeii, pizza, Rialto şi gondolele.

Veneţia mea este altfel. Şi vreau să mi-o amintesc mereu aşa. Cu stropi de ploaie caldă şi soare blând, cu plimbări în doi pe străduţe neştiute de nimeni, cu linişte şi doar atât pe San Michele, cu prânzuri la "Ai greci", cu vongole delicioase şi tiramisu adevărat, cu apusuri de soare pe Lido. Sau pe Murano, departe de turiştii frenetici din atelierele de sticlă. Sau în port, visând că poate într-o zi unul dintre yacht-uri va fi al meu, lenevind pe o bancă la soare în timp ce el savurează un mocaccino. Sau mergând la nesfârşit pe labirintul de străduţe şi, când ai obosit, să îţi dai seama că de fapt ai "ieşit" din hartă. Şi iar să o iei de la căpăt.